Cătălina IPATE
promotor cultural

Nici cele mai iscusite clarvăzătoare n-ar putea da în cărți și prezice viitorul Cărții. Majuscula nu e o greșeală de tipar: pentru mine, cărțile sunt obiecte de cult, lucrurile cele mai prețioase pe care le dețin și cu care mă mândresc cel mai tare.

Îmi vine totuși să mă așez la masa ghicitoarei ca să-mi citească ce va fi, ca la un joc de tarot, și să întindă patru cărți. Ce spun ele? Prima arată hârtia: veche de secole, previzibilă și încă în picioare, ba chiar preferată de noi, cititorii. A doua înfățișează un ecran, marea revoluție despre care se spunea, acum cincisprezece ani, că va îngropa hârtia. A treia este vocea, cu profeția ei că nimeni nu va mai citi cărți, ci doar le va asculta: în mașină, la sală sau în timp ce face orice altceva, lăsând lectura în plan secund. Iar la final, cartea cea mai misterioasă: o mașină care scrie singură, o inteligență pe care, deocamdată, o numim artificială. Imaginea de pe această a patra carte e tulbure.

Las ghicitoarea cu pachetul ei și mă îndrept spre lucruri exacte: cifrele. Eu le privesc prin prisma unei experiențe duble, trăite în Franța și în România. Timp de unsprezece ani am locuit în Franța, unde am studiat, am lucrat și m-am format. Șapte dintre acești ani i-am petrecut în industria start-up-urilor tech, unde am scris texte despre software B2B pentru logistică și lanțuri de aprovizionare, într-o lume în care pe mai toți pereții birourilor tronau trei cuvinte: Data wins arguments (datele câștigă argumentele). Le dau, așadar, cuvântul, cu privirea îndreptată spre cele două țări pe care le cunosc din interior.

Încep cu Franța, una dintre țările europene cu cei mai mulți cititori pasionați. Conform unui studiu publicat de Eurostat[1], 19,8% dintre francezi citesc zece cărți sau mai mult pe an, a patra cea mai mare proporție din Uniunea Europeană, după Irlanda, Finlanda și Suedia. Chiar și acolo, însă, lectura pierde teren. Potrivit barometrului realizat în 2025 de Centrul Național al Cărții (CNL) împreună cu Ipsos, 63% dintre francezi au citit cel puțin cinci cărți în ultimul an, cu șase puncte mai puțin decât în 2023, iar lectura zilnică a coborât la cel mai scăzut nivel din ultimul deceniu. Francezii petrec în medie peste 23 de ore pe săptămână în fața ecranelor și sub patru ore citind. De ce și cum se întâmplă asta nu voi discuta în acest articol. Dependența de ecrane e omniprezentă și e utopic să ne imaginăm cum ar fi dacă, în metrou, am sta cu toții cu nasul în cărți, nu în telefoane. Ar fi frumos și ar fi liniște. Dar să nu visăm atât de departe.

Pe meleagurile noastre, situația stă și mai rău. Conform aceluiași studiu Eurostat[2], doar 29,5% dintre români au citit măcar o carte în 2022, ceea ce ne plasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană, departe de media de 52,8%. Alte date nu aduc vești mai bune: Barometrul de Consum Cultural 2024[3] arată că aproape jumătate dintre români n-au citit nicio carte în ultimul an, nici tipărită, nici digitală, iar peste 80% n-au ascultat niciodată un audiobook. Situația e gravă, dar nu-i disperată.

Dacă, așa cum spuneam, datele ar câștiga toate argumentele, discuția s-ar putea încheia aici, cu un verdict sumbru: cartea se duce la vale, nu mai are nicio șansă de revenire, adieu, lectură! Puneți lacăte pe biblioteci, închideți librăriile: ce-a fost frumos a apus. Trăiască conținutul rețelelor sociale și atenția tot mai fragmentată!

S-a pierdut orice speranță? Aleg să cred că nu. Mai sunt oameni, peste tot în lume, care aleg să pună cartea în mijlocul preocupărilor lor. Eu mă număr printre ei și am mai găsit câțiva ca mine: nu mulți, dar nici proști, ca să-l întorc pe dos pe Negruzzi. Se pare că Alexandru Lăpușneanul mă va urmări toată viața, din fericire.

Recunosc, nu visam să scriu despre cum ajunge un palet din depozit la client, dar îmi imaginam cum ar fi să lucrez într-un mediu cultural. Prin urmare, dintr-o decizie conștientă de a mă apropia mai mult de carte și dintr-o oportunitate care s-a ivit la momentul potrivit, am ajuns fix în locul pe care mi-l doream. Drumul a început chiar din orașul meu natal, la Iași, și s-a deschis, în mod firesc, prin FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași). Am intrat acolo ca voluntară în 2025 și foarte repede mi-am dat seama că aparțin locului. Apoi, un post liber la Editura Polirom a făcut ca drumul meu să continue.

Din culisele editurii am avut parte de multe surprize. Cea mai mare a fost să descopăr că, într-o țară care dă puțini bani pe cultură, există mai multe festivaluri, evenimente și mai mulți cititori decât aș fi crezut: oameni care vin, pun întrebări, cumpără cărți și chiar le citesc. La astfel de întâlniri am auzit și prognoze optimiste. Scriitorul Adrian G. Romila, de pildă, le spunea elevilor din clubul de carte Alecart că proza scurtă va fi tot mai citită, pentru că se potrivește atenției noastre de azi. Nu cred că romanele de câteva sute de pagini își vor face bagajele, dar cred că, alături de ele, cartea își va găsi forme noi, așa cum a făcut dintotdeauna.

Multă vreme, hârtia, ecranul și vocea au fost privite ca rivale, iar un purist al cărții ar strâmba și azi din nas la ideea că o carte se poate asculta. Eu cred că a venit momentul să le acceptăm pe toate, pentru că duc în același loc: cineva citește un roman pe hârtie, altcineva ascultă aceeași poveste în mașină, iar amândoi ajung, până la urmă, în aceeași carte. Ion Heliade Rădulescu îi îndemna pe tinerii vremii lui: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”. Eu aș muta îndemnul de cealaltă parte a paginii: citiți, fete și băieți, numai citiți… cum vă e mai la îndemână.

Despre a patra carte, cea tulbure, o las deoparte și nu mă pronunț. Prefer, în inocența mea, să cred în oamenii dedicați cărților, până la ultimul.

[1] https://ec.europa.eu/eurostat/web/ products-eurostat-news/w/ddn-20240809-2

[2] https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-eurostat-news/w/ddn-20240809-2

[3] https://www.dilema.ro/la-fata-locului/ de-ce-e-nedrept-sa-i-certam-pe-romani-ca-nu-citesc