Ioan MILICĂ
prof. univ., director BCU „Mihai Eminescu” Iași

Închid ochii și mă întorc la ziua cu soare moale, ca de ceară, din toamna foșnitoare în care mama m-a dus la biblioteca din orașul natal. Simt cum mintea se lasă învelită de căldura primei povești de dragoste din viața mea, întâlnirea cu lumea cărților. Mă adâncesc în ceața amintirii și mă imaginez urcând cochilia treptelor către sala de lectură a fantomaticei clădiri. Să fi fost atunci sau mai târziu? Poartă a timpului, biblioteca mă primește ca un tovarăș tăcut și generos, ori de câte ori îi trec pragul. Înnod mai multe fire de memorie, nemaiputând distinge realul de născocire, iar biblioteca primei întâlniri se preschimbă într-un labirint de biblioteci, medii de sine stătătoare, unele mărețe și umbroase ca pădurile brumate de munte, altele colorate și pline de susur asemenea luncilor vesele ale copilăriei, sau, dimpotrivă, toride, aspre și sclipitoare ca nisipul deșertului. Câte biblioteci interioare poți deschide simultan din clipa în care bați la geamul reveriilor? În vechime, lumea era închipuită ca o carte făurită și scrisă de mâna harnică a lui Dumnezeu, iar litera sacră, dăruită cu legământ făpturilor de lut, avea menirea de a lumina înțelesurile celei dintâi zidiri. Cele două cărți, Natura și Scriptura, trăiau și se citeau nedespărțite, până când oamenii s-au gândit să le închidă în liniștea unor biblioteci, ca nu cumva tainele lor să se risipească. Biblioteca, îmi zic, nu e doar o stare de spirit, ci un simbol al temerității oamenilor de a-și închipui că universul fără margini se poate lăsa cuprins în arabescul unei biete țesături de semne.

Deschid ochii și hoinăresc cu privirea într-una din sălile de lectură ale bibliotecii în care mă aflu. Un cititor cu aromă de cafea așteaptă să primească cărțile comandate. În același moment, dacă aș deschide cutia Pandorei, adică telefonul mobil populat cu tot soiul de aplicații, aș putea afla că alte zeci de cititori nevăzuți se perindă precum niște fâșii de lumină prin furnicarul electromagnetic al colecțiilor digitale, fără să se fi întâlnit vreodată cu silueta la care mă uit preț de o clipire. Pot contempla, în același timp, moștenirea veche a civilizației tiparului și freamătul de mare viteză al mediului digital. În oglinda conștiinței mele nu se reflectă, însă, rivalitatea dintre hârtie și ecran, ci aventura omului pornit în căutarea propriilor povești. Contează ce spui, când spui și de ce spui ceea ce spui, dar, mai ales, contează cui și cum îi spui povestea.

Fiecare mare tranziție civilizațională poartă povara unei crize a limbajului prin filtrele căruia înfățișăm atât realitatea, cât și lumile imaginației. Când Werner Heisenberg, unul dintre fondatorii fizicii cuantice, scria despre necesitatea de a crea coduri tehnice noi și apte să exprime noutatea universului subatomic necunoscut până atunci, marele fizician pășea pe urmele înaintașilor. Cu trei veacuri mai devreme, Galileo Galilei și Johannes Kepler gândiseră deja că, pentru a descifra tainele cosmosului, ființa umană ar trebui mai întâi să deprindă limbajul primordial al facerii lumii, limba pe care o va fi vorbit Dumnezeu, codul-sursă prin care s-a țesut cartea naturii. Să fie oare adevărat că gândurile se întrupează într-o limbă neștiută care e doar a lor?

Topite în foile fragile ale unor tomuri care formează tezaurul marilor biblioteci, ideile savanților fascinați de alcătuirea firii dezvăluie existența a două arhitecturi ale cunoașterii ce pot fi surprinse măsurând din ochi titlurile volumelor aliniate soldățește pe rafturi, arborele și rețeaua. În orice carte trăiește un arbore ale cărui rădăcini stau înfipte în trecutul nostru imemorial și ale cărui ramuri străbat viitorul. Este micul arbore sintactic al fiecărei fraze și marele arbore al vieții și al cunoașterii care susține metaforicul lanț al ființei descris de Arthur Lovejoy. În orice carte se înfiripă o rețea, un păienjeniș de semne, idei și emoții, un rizom nevăzut care unește începutul cu sfârșitul. Este mica pânză de înțelesuri coagulate în propoziții și marea constelație de noțiuni care încifrează tot ceea ce știm sau credem că știm despre lume și despre noi înșine.

Cele două arhitecturi ale cunoașterii se împletesc și se suprapun așa cum filele unei cărți împrumută una alteia urme străvezii de cerneală. În acest palimpsest, arborele și rețeaua devin amprente culturale ale creierului, o mirabilă contopire de ramificări și conexiuni. Orice lectură propune și presupune o călătorie în mintea cuiva. Ce este biblioteca dacă nu un creier social, un zigurat de gânduri, fantezii și trăiri ale celor ce s-au perindat aievea prin lume? Acest sanctuar al memoriei culturale păstrează mărturii prețioase despre năzuința vană, dar profund omenească, de a învinge timpul, de a-i frânge măcinările, de a alunga tenebrele uitării.

Un palat de mărgean al frumoasei fără corp

Dacă îndreptăm ocheanul istoriei spre bibliotecă, descoperim că oamenii au reușit, prin forța scrisului, să traverseze prăpastia dintre epoca de piatră și epoca atomică, dintre societatea tribală și societatea digitală, scurtând, prin puterea civilizatoare a literei, distanța dintre mersul desculț prin savană și ascensiunea roboților trimiși să caute viață pe alte planete. În câteva milenii, tehnologia scrisului a înlesnit acumularea cunoașterii, păstrând-o și transmițând-o de la o generație la alta, și a extins dincolo de limitele memoriei individuale sfera experienței umane.

Dacă scrisul a promis o lume nouă, făurită din manuscrise și tipărituri, hipertextul ne-a ademenit cu promisiunea vieții digitale fără de moarte, un univers de semne care se pot copia și multiplica la nesfârșit. În 1965, Ted Nelson propunea un model inovator de organizare a informației, iar aranjamentul rizomatic imaginat de filosoful american a devenit temelia a ceea ce astăzi considerăm a fi World Wide Web, biblioteca de biblioteci în care arborele și rețeaua se contopesc. Evadarea din imperiul hârtiei și cernelurilor a prefăcut internetul într-un palat de mărgean al frumoasei fără corp. Dematerializarea comunicării, distanțarea de truda chinuitoare a scrisului și viteza sporită de circulație a informațiilor par să prevestească un marș triumfal al mașinilor cărora oamenii le-au încredințat taina lecturii. De ce nu mai vor oamenii să citească?

În prezent, sub cupola inteligenței artificiale se concentrează spaimele și speranțele omenirii tot așa cum, în urmă cu peste cinci sute de ani, reacțiile față de născocirea meșterului Gutenberg au dat naștere unor profeții naive despre sfârșitul cărților tipărite pe hârtie. Pentru călugări precum Johannes Trithemius, elogiul scrisului de mână culmina cu răsplata mântuirii. În scriptorium, cununa vieții veșnice se câștiga prin devotamentul față de caligrafie. Nu tiparul îl înspăimânta pe starețul benedictin, cât lenea pe care o vedea înfiripându-se în umbra lui. Spre deosebire de disciplina răbdătoare a condeiului, graba teascului părea să slujească doar poftelor trecătoare ale prezentului, mulțumindu-se cu litere șchioape și împodobiri neîngrijite. Graba ucide, litera dă viață. Ce ar scrie harnicul și piosul monah dacă ar ști că Lauda copistului (1492), lucrare tipărită în mai multe ediții și tradusă în mai multe limbi, încununează acum curiozitatea algoritmilor?

Dincolo de caligrafie, de tipografie sau de ecran, nevoia omului educat de a se întovărăși cu o carte, oricât de schimbător i-ar fi suportul (papirus, pergament, hârtie), rămâne irepresibilă. Biblioteca viitorului nu poate fi decât o bibliotecă sinaptică, un nod în care manuscrisul, tipăritura și documentul electronic se întâlnesc. Închid ochii și mi se pare că trăiesc într-o bibliotecă enormă, deschisă, neîngrădită de hârtie, rafturi și ziduri. În acest eter nedefinit, roiuri de mașini vorbitoare le vor citi oamenilor povești. Dar cine va mai sta să le asculte? Oricât de vastă sau de intimă, o bibliotecă pendulează între ordinea pe care o promite și haosul pe care îl ascunde, între memoria pe care o salvează și pierderea pe care o resimte.