Laura-Otilia VASILIU

Sunt înconjurată de cărți despre muzică și muzicieni, unele citite în mod repetat, altele citite și uitate, multe care așteaptă cuminți în raft să le vină rândul. Cărți de tot felul, de specialitate strictă – teorie și analiză muzicologică – sau cu adresabilitate mai largă: eseuri de estetică și hermeneutică muzicală, abordări interdisciplinare, monografii, convorbiri, memorii și chiar romane cu subiecte muzicale. Întrucât acest gen este mai rar întâlnit, voi oferi primele exemple: Zgomotul timpului de Julian Barnes (2016), expresia dramei compozitorului Dmitri Șostakovici în relație cu totalitarismul sovietic; Enescu. Caiete de repetiții de Dan Coman (2019) – o așa numită „viață romanțată” a genialului român.

De ceva timp, și în domeniul artei sonore cartea are o deschidere mai mare către public decât articolul științific, îmbinând cercetarea cu eseul, interpretarea culturală cu experiența personală a muzicii. Când ne referim la carte, ne gândim mai întâi la volumul de autor cu temă unică, ce fusese năzuința supremă a marilor învățați de acum mai bine de un secol, cum au fost (în ordine cronologică) François-Joseph Fétis cu Biographie universelle des musiciens, în opt volume (1835-1844) sau Hugo Riemann, autor unic al unui dicționar mamut de 1.042 de pagini: Musik-Lexikon (1882).

Deși existentă încă în practica muzicologică, cartea de autor, mai rar de dimensiuni extraordinare – nu mă pot abține totuși să nu amintesc câteva realizări mărețe: The Oxford History of Western Music în cinci volume (2005) de Richard Taruskin, pentru o reinterpretare de neeludat, Music in the Balkans de Jim Samson (2013), pentru tratare pluridisciplinară în timp și spațiu, Hronicul muzicii românești în 9 volume (1973-1991) de Octavian Lazăr Cosma, arhivă de documente și informații capitale sau Patru secole de operă de Grigore Constantinescu (2014), enciclopedie a genului într-un volum uriaș – concurează cu cel puțin alte două formate. Primul ar fi specific cercetării academice eșalonată în timp – o succesiune de studii transformate în capitole cu perspective diferite asupra aceleiași probleme.

Creația românească este reprezentată și printr-o pleiadă de portrete componistice

Cărți cu teme originale, de actualitate, probate în ani de cercetare, dar cu o structură modulară ce permite și lectura selectivă, atât de agreată azi. Exemplific prin două titluri de reverberație în mediul muzicologic românesc, Muzică și ideologii în secolul XX de Florinela Popa (2022) și Muzici în tonuri naționaliste de Valentina Sandu-Dediu (2026), scrieri curajoase ce tratează riguros, documentat teme sensibile precum manipularea politică prin muzică în regimurile extremiste.

Al doilea format este volumul colectiv – nu mă refer la antologii de articole sau de comunicări la conferințe, ci la lucrări cu o temă cuprinzătoare, alcătuite din largi capitole tematice tratate de specialiști diferiți. N-o să uit cât de surprinsă și încântată am fost în 2005 de structura, bogăția de conținut original și stilul plăcut din cele cinci volume ale unei enciclopedii coordonate de Jean Jacques Nattiez – Musiques. Une encyclopedie pour le XXI-e siècle. Semnăturile celor mai răsunătoare nume ale muzicologiei mondiale (îi voi aminti doar pe Hermann Danuser, Paul Griffiths, Pierre Boulez și Nicholas Cook), caracterul inter- și transdisciplinar al tratării subiectelor muzicale, stilul creativ, critic, având conținuturi și perspective noi configurează o lucrare uimitoare pentru muzicieni, dar accesibilă melomanului cultivat.

Același format îl găsim în publicațiile din seria The Cambridge Companions to Music, ce a ajuns din 1992 până în prezent la 107 volume, fiecare cu temă unică și mai mulți autori, reprezentând un proiect uriaș de promovare a culturii muzicale a lumii – cărțile există și în format digital! Se observă aceeași ambiție de a acoperi tot – compozitori, genuri, instrumente, repertorii, teme interdisciplinare, totul dublat de o și mai mare vigilență pentru stilul eseistic. Se scrie, „având în minte studentul, interpretul, iubitorul de muzică” – se precizează pe site-ul editurii Cambridge University Press.

În ce privește volumul colectiv scris cu uneltele muzicologiei contemporane, există o replică românească remarcabilă, reprezentată de cele patru volume din seria Noi istorii ale muzicilor românești (2020-2026), coordonate de Valentina Sandu-Dediu și Nicolae Gheorghiță. Alăturarea tuturor genurilor, crearea unei perspective moderne, relaționarea interdisciplinară, bibliografia de arhivă și de ultimă oră, stilul obiectiv-critic-accesibil, înlăturarea oricăror influențe ale ideologiei comuniste sunt doar câteva dintre meritele primelor două volume. Creația românească este reprezentată și printr-o pleiadă de portrete componistice, în volumele trei și patru fiind selectați și comentați peste 60 de autori de muzică, de la Alfonso Castaldi – primul profesor de compoziție din România, începând cu anul 1905 – la Irinel Anghel, artistă de avangardă din generația matură contemporană.

Muzicologia pentru muzicologi a trecut în plan secund

Se publică enorm în lume, de ceva timp și la noi, dar nu ne putem face o imagine asupra producției de carte muzicală după promovarea ei în librăriile din România, chiar în cele cu servicii online (Cărturești, Humanitas, Libris). Numărul de titluri este foarte redus, în magazinele fizice ocupând cel mult două rafturi. Este atât de împământenită ideea invandabilității scrierilor despre muzică încât cea mai mare parte a producției de carte nu este distribuită prin librării – mă refer în special la publicațiile Editurii Muzicale și ale celor universitare de profil (Editura UNMB, MediaMusica, Artes), unde apar și destule volume de larg interes cultural. În librăriile din străinătate, cartea despre muzică are o vizibilitate considerabil mai mare.

În anii 2000 mă întorceam în țară cu valize de cărți de la FNAC, după ce petreceam zile întregi în secțiunea generoasă dedicată, bine structurată pe teme și genuri. Nu de mult, la librăria Waterstones din Londra (Trafalgar Square) puteam să aleg dintre numeroasele ediții dedicate marilor figuri ale componisticii moderne, ca Șostakovici, Stravinski, Britten, descoperind cu uimire două cărți despre George Enescu – între care traducerea în limba engleză a Capodoperelor enesciene de Pascal Bentoiu. Cred că pe această linie se poate face mai mult în România.

De ceva timp, muzicologia pentru muzicologi a trecut în plan secund. În scrierile contemporane se evită limbajul super-specializat, analizele sofisticate, informațiile opulente. Se abordează teme care circulă în studiile literare sau culturale, se studiază influența contextului istoric, politic, social, asupra creației și promovării muzicii, se face critică muzicală ce atinge uneori nivelul hermeneuticii filosofice. Știm că la ora actuală cartea muzicologică devine mai puțin necesară ca depozit de informații și mai mult ca demonstrație a unei gândiri de autor. Așteptăm să fim citiți pentru a intra într-un dialog real cu mediul intelectual mai larg.