Acum când lumea e preocupată de multe alte probleme, unele importante, altele mult prea frivole după felul în care unii dintre noi vedem lucrurile, cele mai multe fără nici o noimă, Valentin Coșereanu găsește timp de a rămâne constant pasiunilor sale, cea muzeografică, pe de o parte, de care este legat prin multe întâmplări ale carierei sale și alta legată de Eminescu și opera acestuia pe care le-a slujit cu un devotament neîntrerupt nu numai cât s-a ocupat de devenirea (destinul) locului nașterii poetului, dar și de omul și opera sa legate contextual de acest Ipotești și de atmosfera pe care timpul o translează asupra noastră azi. Este vorba de consubstanțialul (cu sensul de inseparabilul) volum, inspirat denumit, Desculț în iarba copilăriei cu un subtitlu aplicat la conținut (Ipoteștii în opera lui Eminescu), apărut recent (2020) la Editura Junimea din Iași, în colecția „Memoria clepsidrei”.

Iată că acum ne aflăm într-o epocă a Sars-Covid 2, aș spune a pandemiei fără leac, pentru că lumea se afla demult într-o asemenea stare pandemică și fără Covid, suferind de ignoranță, prostie, impostură, răutate, lichelism și, pe deasupra, subcultură generalizată, care nu s-a dovedit a avea leac. În fond, distanțarea socială, adică cinismul, sociologic vorbind, este adevărata problemă a noastră, a omenirii, căreia e musai să-i găsim vindecare.

Iată așadar că într-un astfel de context nefast, Valentin Coșereanu se preocupă să adauge la multele alte lucrări dedicate poetului încă una. Cu aceasta autorul dezvăluie o cercetare ilustrată dintr-o nouă perspectivă privind întreaga operă eminesciană, cum ne spune, pertinent și sensibil, Pompiliu Crăciunescu în textul-prefață, căutând îndeosebi „trainica relianță dintre lumea cea aievea și lumea-nchipuirii, i.e. rezonanțele dintre microcosmosul ipoteștean și cosmosul diafan al creației poetului. Așadar opera poetului este văzută într-o relație constantă căutând urmele din iarba copilăriei și reverberațiile, de asemenea transtemporale, ale incandescentei iubiri dintâi. Prefirând empatic scrierile eminesciene – poezie, proză, dramaturgie, fragmentarium, corespondență – căutarea sa orbitează în jurul acestui nucleu bivalent, copilăria și iubirea adolescentină, plasat sub zodia trecerii”. Desculț în iarba copilăriei este, după mărturisirea autorului, o idee născută din discuțiile cu eminescologul Petru Creția, fascinat și el de Ipotești și de Eminescu desigur, adâncind idea legată de amprenta locului asupra operei poetului.

Reproducem, iată, ca argument-pledoarie în favoarea noului demers, așa cum o face și autorul acestei cărți în Cuvânt lămuritor, textul lui Petru Creția, slujind, în același timp, drept argument inițiatic discutat în doi devenind astfel idea de la care pornește cartea: „Volumul conține totalitatea textelor eminesciene referitoare la Ipotești. Locul Ipoteștilor în opera lui Eminescu, până acum neștiut în întinderea și adâncimea lui, este mai important în cadrul operei literare decât orice spațiu locuit vreodată de Eminescu și-i marchează scrisul de la început până la sfârșit.” Valentin Coșereanu mărturisește, reluându-și ideea, folosindu-se de spusele eminescologului care, în bună măsură, i-a orientat scrisul, devenirea, cercetarea: „Petru Creția era interesat (și discret incitat) de o descoperire a mea privitoare la tehnica eminesciană a repetiției: același portret/pasaj apare în creații diferite (câteodată chiar în aceleași portrete/pasaje), dar în așa fel recontextualizat, încât abia lectura multiplă dezvăluie că pasajele respective sunt identice./ După ce am analizat acest caz pe toate fețele, citind și recitind pasaje similare (cu precădere din proză), am extrapolat subiectul la întreg arealul ipoteștean cu tot ceea ce reprezintă el în opera poetului: casa, incinta, familia, lacul, pădurea și, mai ales, iubita de la Ipotești, teme recurente în opera poetică îndeosebi.”

Aşa a început demersul, dar mai apoi, pus în fața unui teanc de dactilograme, Petru Creția l-a testat provocându-l: „Nu am gândit niciodată așa. Sau nu am gândit cu argumentele tale.” Iar după o pauză de reflecție a adăugat tranșant: „Te-ai angaja să scrii o carte pe acest subiect? Nimeni nu s-a gândit până acum la acest spațiu și cât loc ocupă el în opera lui Eminescu. Niciodată. Și e păcat. Poate o faci tu.”

Și iată că Valentin Coșereanu și editura „Junimea” Iași împlinesc gândurile împletite ale celor doi cercetători, alcătuind și editând acest material intitulat metaforic, Desculț în iarba copilăriei, care capătă diverse conotații, după cum ar tinde, probabil, să interpreteze cititorul. Aș spune că cea mai la îndemână ar fi una de atitudine, adică deschis în fața lumii cu onestitatea copilului dar și a geniului care vede mult și interpretează lumea cu știința minții și simțirea deopotrivă. În ultima vreme asistăm la o denigrare a Poetului, ba îi mai și premiem pe aceia care o fac (chiar dacă premiile sunt oferite sub semnul negativității unei „mandragore” oarecare, tot premiu înseamnă și tot mediatizare li se face premianților sau poate astfel se încearcă a ne provoca să credem că merită a fi cunoscuți doar prin asta).

Denigrare e și devastarea locului copilăriei încredințând administrarea acestuia unor persoane a căror pricepere și înțelegere este elocventă prin atitudine, stând sub semnul ignoranţei, imposturii și lipsei totale de bun simț elementar, nemaivorbind de profesionalism alias pasiune muzeografică – îngăduind mutilarea până și a acestui loc sfânt poetului, profanându-l cu nepriceperea noastră, neglijând edificii și valori pe care aveam iluzia că le poate ocroti țeărâna aceea în care poetul, ne spunea, are îngropat ce i-a fost mai sfânt pe lume: întâia și nemaiuitata sa dragoste, copilăria, părinții, frații săi. Vezi întâmplările devastatoare de la Memorialul Ipotești Centrul National de studii „Mihai Eminescu” de sub administrații diverse care au găsit de cuviință să distrugă, nu să adauge la ceea ce exista și înfăptuise cu dăruire autorul volumului în jumătate de viață petrecută acolo, corespunzând formulei omul potrivit la locul potrivit. Astfel a dispărut singurul arbore − salcâmul ancestral − din vremea copilăriei poetului sau au fost tămânjiți pereții bisericilor incintei (una datând de pe la 1680, iar cealaltă ridicată la inițiativa lui Iorga și Cezar Petrescu, purtând cu ea aspecte unicat ale patrimoniului românesc) după cum ne-a tunat nouă preoților fără credință sau muzeografilor nepricepuți certați chiar ei cu vestigiile locului. Prin urmare, autorul instituțional al Centrului de cercetare eminescologică de la Ipotești, Valentin Coșereanu, rămâne consecvent împătimirii sale față de Eminescu și-i cercetează neobosit opera în detaliu și prin abordări, comentarii, observații nemaiîncercate până la acest moment, cum sublinia Petru Creția, prietenul din depărtări, prietenie evocată în volumul 100 de zile cu Petru Creția, apărut la aceeași editură, căutând în bună măsură să compenseze, chiar să repare ce a fost „zdruncinat”, atenuând suferința poetului dus de atâta amar de vreme în cerurile-nalte. Așadar purcede la un drum controversat, complicat valorizând, cum spune limpede Pompiliu Crăciunescu în demersul său prefațator, „locuirea la Ipotești ca locuire în cosmos discutând textele poetului nu doar privind casa, pădurea, lacul, incinta, familia, iubita ci re-învestește totodată locul cu atribute noi, generate de procesul de sublimare poetică.”

Asistăm, așadar, la o intruziune a realității în operă, nu doar în cea poetică ci și în proză, teatru sau corespondență deși, ne spune autorul, citându-l pe Eugen Simion, „cearta” dintre criticii literari privitoare la raportul biografie-operă nu datează de azi sau de ieri: „Subiect dificil, relație mereu controversată pentru că, se știe de la Proust și Valéry încoace, estetica acceptă greu identitatea dintre eul biografic și eul profund (adevăratul creator al operei).” Demersul este util nu doar pentru înțelegerea profundă a vieții autorului sau a scrisului său, „ci pentru a vedea cum o viață se transformă, după vorba lui Malraux, într-un destin… Și, apoi, biografia în sine poate fi o operă de creație, având ca erou pe autorul de pe copertă (omul biografic pe care îl cercetează cu o mare acuitate Sainte-Beuve).”[1]1

Oricât ar fi de controversat și de complicat subiectul, Valentin Coșereanu pornește foarte serios la drum, leagă și dezleagă universul înțelesurilor vieții prin operă și invers, crezând în abordarea sa și ilustrând, ajutat de cuvinte, (dar și prin desenele artistului plastic, Mircia Dumitrescu − un alt mare sedus de Ipotești și de Eminescu) acest parcurs, făcându-l să devină un timp al poetului, relevant și revelator prin spațiul ocupat de operă urmând în acest mod spusele aceluiași critic, Eugen Simion: „Oricât am crede noi, citindu-l pe Proust și pe Valéry, că opera nu are de-a face cu biografia scriitorului (și nici invers), rațiunea și bunul-simț ne spun că cele două fețe ale spiritului creator nu pot fi despărțite de tot în analiza critică.”

Selectarea textelor este riguroasă în integritatea ei, fără a lăsa deoparte nici măcar un cuvânt neanalizat dintre acelea care ne ajută să urmărim tema propusă și care să devină dezvăluitoare privind conceptul, prin generalizare dar și prin individualizare în același timp. Ideea este susținută prin revenirile aproape obsesive privind iubita adolescenței sale ipoteștene, prototip al purității și ilustrând iubirea castă nu ca pe o iluzie ci ca pe o realitate derulată în atmosfera magică a codrului, lacului, pădurii. Dezlegăm aici o lume contradictorie, aș spune o realitate în realitate care prin cuvântul poetic născocește iluzii magice aproape de aceia care nu doresc sa neantizeze opera și scriitorul.

Valentin Coșereanu face o operațiune detectivistică de mare profunzime cercetând zone ce par comune, precum pădurea, casa, izvorul, etc. și pe care le identifică, le readuce în fața potențialului cititor la un mod de înțelegere novator, altul decât cel cu care suntem obișnuiți sau diferit de nivelul abordărilor critice de până acum, oferind soluții de interpretare și străbătând un microcosmos (vâlcioara, lacul etc.) a căror componente se potențează reciproc: „poezia este realul absolut –, am putea spune că investigația lor echivalează cu dezvăluirea concretului; concret vine de la concrescere, a crește împreună. Ipoteștii lăuntrici și Ipoteștii reali cresc laolaltă, iar icoana lor estetică este lumea imaginală,” spune Pompiliu Crăciunescu în Prefața sa distinct reliefantă, revelându-ne astfel calitatea scrisului său și a potențialului său de analiză, precum și o sensibilitate intelectuală și o înțelegere poetică remarcabile.

Desculț în iarba copilăriei este, prin urmare, cartea care se recomandă singură nu doar prin noutatea termenilor cercetării sau amploarea argumentărilor, dar și prin substanțialitatea comentariilor.

Ioana VASILESCU

(„Lumină lină”, nr. 3-4 2020)

[1] Eugen Simion, Cuvânt înainte la volumul lui Valentin Coșereanu, Ipotești sau realitatea poeziei, Ediția a doua, revizuită, Editura Junimea, Iași, colecția Eminesciana, 2015, p. 5.