Nostos şi creaţie

Descriere

De multe ori, Pompiliu Crăciunescu se înalţă, cu termenii hermeneuticii sale, atât de sus deasupra şi numai aparent în afara textului, de unde captează sensurile esenţiale, încât te obligă să citeşti operele ca să pricepi şi să accepţi interpretarea. Se practică, deci, un gen de critică antrenantă ce lărgeşte orizontul cititorului.
Elvira SOROHAN

Ne putem întreba dacă în faţa unor texte cum sunt cele ale lui Vintilă Horia, puternic marcate intelectual, lectura obişnuită a criticului, supusă încă „purismului” estetic şi impresiei imediate, empatice sau nu, rămâne adecvată, aşadar atingând întreaga desfăşurare a resurselor textuale şi paratextuale. În prelungirea respectivei întrebări, un răspuns în genul celui oferit de Pompiliu Crăciunescu (v. Vintilă Horia: transliteratură şi realitate, 2011) se cuvine privit cu deosebită atenţie. Aparţinând, generic, de ceea ce, cu o deschidere mai amplă, se numeşte transdisciplinaritate (pe linia iniţiată, în ordinea „terţului inclus”, de Stéphane Lupasco şi dezvoltată de Basarab Nicolescu), comentariul menţionat vizează depăşirea abordării literaturii, mai exact a literarităţii, din unghiul restrictiv al unui „în sine şi pentru sine”. Nu negarea acesteia e în cauză, fiindcă e previzibilă tocmai „re-căderea” în literatură, dar prin trecerea dincolo de formele şi superficiile ei, de ceea ce este imediat simţit şi denotat comod, pentru a atinge – în cazul unor texte-excepţie – pluralitatea semnelor şi sensurilor dez-limitate, respectiv convocate din varii zone ale gândirii, ale unei intelectualităţi desfăşurate fără rezerve între ştiinţă şi spiritualitate. E o tehnică sau, mai degrabă, o metodă, la rândul ei diversificabilă în funcţie de ceea ce oferă „subteranele” textului.
Mircea BRAGA

Miniaturile hermeneutice din acest volum comunică prin plasma semantică a două concepte cu venerabilă tradiţie în cultura europeană, ambele pulsând în fiecare text, cu diferite intensităţi. Este vorba despre nostos şi oikos. În climatul genuin, acela al Odiseei homerice, nostos-ul conotează, precum se ştie, întoarcerea la ordinea căminului, la oikos. Mediind între patrie (glia străbună) şi expatriere (exil), termenul nostos nu înseamnă exclusiv revenire acasă, ci şi, deopotrivă, plecare, sosire pe un alt tărâm. Şi întoarcere, şi pribegie, aşadar. Coprezenţa acestor sensuri contrare face din nostos un enantiosem („un signifiant contradictoire”, cu expresia lui Barthes). Seamă ţinând însă de nuanţele pe care fiecare dintre cele două falduri de sens le-au dobândit odată cu timpul, nu avem de a face cu o contradicţie ireductibilă, ci cu una străbătută de energiile recesivităţii, i.e. cu o relaţie binară în care unul dintre elementele constitutive îl „domină pe celălalt, care totuşi păstrează o semnificaţie superioară” (Mircea Florian).

Bunăoară, exilul preia prerogativele nostos-ului, conotând împlinirea destinului prin creaţie ca realizare axiologică a imposibilei întoarceri, ipostază vizată de nivelul liminar al cărţii – Pribegia sau opera-nostos (Vintilă Horia, L. M. Arcade) -, după cum nostos-ul nu este străin nici de sensul revelaţiei de sine, ipostază ilustrată la cel de-al treilea nivel analitic, Profiluri (re)găsite (Caragiale, Macedonski, Vianu, Doinaş, „dialogul” Creţia-Pessoa). Un caz particular al ecuaţiei nostos-oikos îl constituie „exilul” basarabean: văduvit de propriul grai, oikos-ul este resimţit aici ca pribegie (GrigoreVieru, Ion Hadârcă), iar cărturarul Mihai Cimpoi pune în exergă patosul oikofiliei ce marchează „exilul estic”, aspect iscodit în miezul volumului.

Corolarul celor trei decupaje din faldurile semantice ale ecuaţiei nostos-oikos ni-l oferă Brâncuşi: atât în existenţa, cât şi în creaţia sa, Ithaka şi Lumea sunt totuna.

Autorul