Nimic despre Don Quijote. Jurnal spaniol

Descriere

Poeta şi eseista Carmelia Leonte a petrecut o toridă lună de iulie, la Mojácar, în Andaluzia, alături de alţi şapte scriitori şi artişti din Argentina, Italia, Portugalia, Spania, SUA, graţie unei burse acordate de Fundaţia Valparaíso. În acest timp a ţinut un jurnal sub forma unor epistole către o persoană nenumită, poate imaginară. Jurnalul este un foarte interesant exerciţiu de autoscopie, de confruntare spirituală într-un univers cu totul inedit pentru autoare, de iniţiere, de meditaţie pe tema identităţii, dar şi de scriere pur şi simplu. Notaţiile Carmeliei Leonte, aşa-zicând, la cald sunt pline de reflecţii, de sentinţe, idei şi propoziţii incitante, nu puţine memorabile în sensul cel mai propriu al cuvântului. Diarista se dovedeşte a fi printre puţinii poeţi, prozatori, eseişti, jurnalişti care îşi înţeleg bine epoca…

Cu o pană de poet şi de fin eseist, cu un umor deseori înfiorat de o undă de tristeţe, dar şi cu subţire ironie, Carmelia Leonte se scrie de fapt pe sine sur le vif. În literatura noastră, mai avem un jurnal oarecum asemănător, cel mexican, al lui Octavian Paler, Caminante.

Constantin COROIU

Prima mea zi în Mojácar – un oraş european care păstrează farmecul istoriei. Şi al stâncii. Nimic nu e mai evident în Mojácar decât piatra. Nu viaţa, ci piatra. Labirinturi stâncoase prin care trebuie să te strecori, case mici cocoţate pe stânci, hoteluri mignone care răsar din rocă, din lavă, şi plante asemănătoare pietrei, doar că înţeapă mai mult. Desigur, căldura încovoaie totul. Realitatea este percepută altfel la peste 40 de grade. Se întinde ca un şarpe, se lăţeşte, se preface moartă şi atunci înţelegi că nu o cunoşti. Nici măcar nu eşti pregătit pentru ea. Are pielea maronie, încinsă, îşi schimbă forma şi culoarea de la o oră la alta, seamănă cu un animal preistoric sau cu un erou proaspăt întors din luptă. Grav rănit. Aşteptând să se întâmple ceva, îţi poţi scoate pantofii, haina, pielea, poţi încerca să îi semeni, să te molipseşti de ea, poţi prelungi aşteptarea, cu speranţa că se va trezi din toropeala aceea de moarte, incredibil de profundă. În prima mea zi din Mojácar m-a uimit tăcerea fără leac, singurătatea la temperatură de fierbere. M-am plimbat pe străduţele de piatră învăţând să cunosc oraşul, să nu mă las doborâtă de nemişcarea lui atât de veche şi de căldura care descompune totul.

Autoarea