Felul în care asculţi Rahmaninov

Descriere

Se schimbă lucrurile în văzul lumii în poezia Codruței Vancea. În Felul în care asculți Rahmaninov chiar și cele păstrate din volumele anterioare – și sunt destule – nu mai par a fi cum erau. Acum ea face inspecții de sine mai scrupuloase, fie că sunt inspecții prin memorie, fie că sunt prin stricta actualitate. Cele memoriale sunt, de fapt, reverii, lucrate într-o nostalgie sceptică. Celelalte sunt fișe de stare cu o epică a notațiilor și a fanteziei care le permută în structuri aproape onirice, destructurând linearitatea confesivă prin învolburări anxioase. Liniile de fond sunt însă păstrate, fie că e vorba de materializarea abstracțiilor – și a tuturor stărilor, în general -, fie că e vorba de nostalgia florală concretizată într-o frecventă figurație („în ninsori de flori de cais/ mă prefac”), de densitatea emoțională („îmi sparg emoțiile cu spărgătorul de gheață”), de panica amniotică ce se insinuează cotidian („stinge lumina în camera cu frici/ pune toate scheletele în dulap/ întoarce cheia de două ori”) ori de fragilitatea existenței („aud cum respiră dimineața ca o pacientă ieșită din chirurgie”). Pe această pojghiță de anxietăți, Codruța visează și ea un paese innocente („pe câmpul cu flori/ în dulci dezmierdări”) tot mai amenințat și mai interzis.

Al. CISTELECAN

Poeta se situează la intersecția a două universuri, unul real, cu mecanismele lui infernale, cu viața desfășurată după șabloane moderne, care o stilizează/schematizează, altul fabulos, pus sub semnul cântecului orchestrat simfonic; acesta pare cel mai important, pentru că, în cele din urmă, de „felul cum asculți Rahmaninov” (deci pe ultimul mare romantic) depind și imaginarul poetic și libertatea mesajului emoțional pe care vrei să-l transmiți.

Esența poeziei, crede autoarea volumului de față, stă în capacitatea de a-ți percepe și reface armonia, muzicalitatea, inevitabila construcție în contrapunct a lumii interioare. În timp ce „competiția lumii se poartă în straie noi de duminică”, Codruța Vancea râvnește la „comoditatea fluturilor”, visează „cel mai frumos vals pe linia vieții”, se topește ea însăși în cântec („umerii mei au clopote de argint/ ce cântă arii din opere peste mare”) sau în păduri, sau în câmpii cu flori, sau în dansul amețitor al păsărilor pe cer, încărcându-și mesajul cu lirism de calitate. De la un volum la altul, poemele ei câștigă în densitate și profunzime: ceea ce se întâmplă în cazul poeților autentici.

Valeria MANTA TĂICUȚU