Cristina HERMEZIU
Ador oamenii care scriu pe cărți. Subliniază, comentează, barează, pun săgeți și asteriscuri. De fapt, pe ei se scriu acolo, printre rânduri. Când era mic, Borges își imagina că, odată închisă cartea, înăuntru, peste noapte, literele și cuvintele se reamestecă. Iar Umberto Eco ne-a dat la fiecare câte un cec în alb, decretând că cititorul este scriitorul veritabil al cărții.
Dar să vă povestesc ce mi s-a întâmplat, recent, într-o bibliotecă.
Aveam nevoie de o Prefață dintr-o veche ediție a romanului Viața la țară de Duiliu Zamfirescu, care desigur că nu se găsește pe internet. Frustrarea de a nu avea totul la un clic distanță, pe care tehnologia digitală ne-a picurat-o perfid în sânge, s-a transformat într-o experiență învăluită în bucurie, un fel de happening intim legat de obiectul carte și de lectură. Și nu e deloc vorba doar de madlena generației mele – mirosul de lemn lustruit din sala de lectură a Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, unde te așteaptă cărți precomandate. Senzație de boomer, desigur, din alte vremuri, desuete, lente, studioase… Și totuși.
Și totuși, volumul ponosit care mi s-a adus spre consultare e o comoară a vremurilor de azi. Formatul de buzunar al cărții, apărută în 1981, la editura Cartea Românească, în colecția Mari scriitori români, cu paginile sale maculate și scrisul din ce în ce mai palid pare o capsulă a timpului. Un OZN care a supraviețuit 45 de ani de la publicarea pe o hârtie de proastă calitate, o relicvă miraculoasă și efemeră. Curând literele se vor stinge cu totul, hârtia se va sfărâma, între coperțile cartonate reveria lui Borges se va împlini, literele se vor amesteca, lăsând pe degete pulberea lor. Cine să-l mai citească pe Duiliu Zamfirescu? Cine să mai intre în universul prăfuit al unei cărți de literatură publicată pentru prima dată în 1898?
Am deschis cartea, am răsfoit-o și am văzut că din loc în loc era plină de mici însemnări făcute cu un creion moale. Acolade pitice, dar perfect rotunjite, încadrau câte trei-patru rânduri, ici și colo, dar sistematic, în diferite secvențe ale cărții. Câte un cuvânt, scris oblic de mână, caligrafiat impecabil pe marginea textului, însoțea povestea, la răstimpuri. Un diagnostic! Am râs aproape zgomotos, uitând că sunt într-o sală publică de lectură. Cititorul cu creion moale și mintea brici se războia cu scriitorul din secolul XIX pe limba rețelelor de socializare din secolul XXI. Verdictul suna astfel, nemilos și jubilatoriu: LOL, lame, blah… Cartea fusese citită recent de o tânără sau un tânăr de azi, care a notat critic, pe limba generației sale, că o situație e rizibilă, alta e plictisitoare, un dialog e siropos, iar reacția unui personaj este îndoielnică. Avea toată legitimitatea de partea sa, Umberto Eco i-a dat toate drepturile posibile: să caute sensul, să nu-l găsească, să îl contrazică pe autor, să se scrie pe sine, citind.
Acest palimpsest sui generis care a legat sensibilități literare aflate la 130 de ani distanță mi se pare că iradiază, în mod nesperat, cuante invizibile de optimism.
Cartea și, mai larg, cultura scrisă, traversează, fără discuție, o vale a plângerii. E, de altfel, și titlul primei contribuții din dosarul tematic al revistei, Viitorul cărții. Editori și librari, scriitori și bibliotecari, cercetători și profesioniști ai cărții din diferite spații culturale și lingvistice descriu o evoluție, pun un diagnostic stării de criză și imaginează un viitor pentru lectură și industria cărții. Clarviziunea lor e înainte de toate o profesiune de credință. Dar în valea plângerii există și motive de optimism? Citiți-ne!
