Cristina HERMEZIU
Olimpia VERGER este editoare și directoarea editurii Syrtes, cu sediul în Elveția. Numele Syrtes înseamnă nisipuri mișcătoare, iar privirea către răsăritul Europei, încă de la fondarea editurii de către Serge de Pahlen în 1999, include simbolic și această conotație a unui spirit neașezat, veșnic în prefacere. De-a lungul anilor sunt traduși și publicați în franceză mari scriitori ruși, de limbi slave sau de limbi est-europene, aflați în exil sau disidenți, printre care Ivan Bounine, Marina Tsvetaïeva, Boris Zaïtsev, Ivan Chmeliov, Boris Pahor etc. De origine română, Olimpia Verger lărgește privirea spre estul latin al Europei și impune în catalogul editurii Syrtes o adevărată colecție de literatură română, în special autori contemporani. Cu gust, viziune, tenacitate, independență, răbdare și o discreție rară, Olimpia Verger i-a adus în limba franceză pe Radu Aldulescu, Lavinia Braniște, Lorina Bălteanu, Florina Ilis, Florin Lăzărescu, Camil Petrescu, Dinu Pillat, Tatiana Țîbuleac, Varujan Vosganian. Scriitorii români sunt acolo, pe orice raft prestigios de librărie francofonă, și vorbesc lumii.
Deși nisipurile sunt din ce în ce mai mișcătoare în industria cărții, zdruncinată de practicile de a scrie folosind inteligența artificială, Olimpia Verger promite, solar, că va continua să traducă scriitori români. Motivațiile din spatele acestei decizii optimiste le veți găsi în interviul următor. (Cristina HERMEZIU)
Cristina HERMEZIU: Dragă Olimpia Verger, sunteți editoare de ani buni, iar în catalogul editurii Syrtes sunt mulți scriitori români pe care i-ați publicat în limba franceză. Cum ați ajuns editoare? În copilărie ce visați să deveniți? Sau drumul nu era prevăzut să fie neapărat în jurul cărților?
Olimpia VERGER: Editura Syrtes are în ADN-ul ei literatura venită din Europa de Est și din Rusia; este vocația ei inițială, legată chiar de istoria personală a fondatorului. Iar primul scriitor român publicat a fost Paul Goma, în 2001, deci înainte de a veni eu. Așadar, legătura cu literatura română este veche.
Olimpia Verger, Lavinia Braniște, Sylvain Audet-Găinar, 2026
Am ajuns la Syrtes în 2004 aproape din întâmplare, dar poate nu chiar. Când eram copil, visam să devin împărăteasa Japoniei, dar nu știu de ce. Bineînțeles, era mai degrabă vorba de fantezia vârstei… Apoi, când am înțeles că va fi totuși complicat, am decis că voi deveni profesoară de istorie; îmi plăceau istoria și romanele istorice. Pasiunea a durat și am concretizat-o oarecum. Am făcut studii de istorie la Brest, dar am abandonat învățământul pentru lumea cărților. În schimb, rigoarea istoriei m-a ajutat și continuă să mă ajute.
Și tot din întâmplare am integrat cea mai bună școală: librăria. Am devenit librăreasă timp de câțiva ani, ceea ce mi-a permis să-mi dau seama că, de fapt, pasiunea mea era cartea. Acolo am descoperit cu adevărat literatura și tot acolo am învățat să iubesc limba franceză și frumusețea limbii în general. Tot acolo am descoperit că acest univers este infinit.
În copilărie citeam foarte mult, tot ce îmi pica la îndemână. La noi erau cărți în casă; bunica mea citea foarte mult și considera că cititul este singura noastră avere. Îmi amintesc că, în noaptea cutremurului din 1977, i-am cerut tatei să-mi citească dintr-o carte aleasă la întâmplare. Era Facerea lumii a lui Eugen Barbu. Văd și acum imaginea copertei din „Biblioteca pentru toți”… Bineînțeles, nu era o carte pentru copii… La adolescență am descoperit literatura rusă, de care nu m-am mai desprins niciodată. Ceva mai târziu, Voyage au bout de la nuit de Céline mi-a dat o palmă literară după care încă nu mi-am revenit.
Radu Aldulescu, Florina Ilis, Olimpia Verger, 2013
Cum ați ajuns în Franța și apoi în Elveția?
Este o poveste lungă și, ca să o scurtez: din dragoste. Am ajuns în Franța în 1991, iar în Elveția, în 1999. Și tot întâmplarea a făcut să locuiesc de fiecare dată la o graniță, între mai multe culturi. În România locuiam la frontiera cu Ungaria; în Franța, la Brest, Atlanticul era frontiera naturală, iar Geneva este înconjurată de Franța. Cred că asta îți permite să-ți deschizi ochii și toate simțurile către cel de alături, către cultura sa.
La Syrtes ați impus o adevărată colecție de literatură română – cum ați reușit?
Nu cred că e vorba de o colecție, ci mai degrabă de un ansamblu de texte la care țin în mod deosebit. Ele reflectă ceea ce iubesc eu în literatură. Traducerile din limba română sunt singurele pentru care nu mă bazez decât pe ceea ce resimt eu, fără alte considerații. Poate pare pretențios ceea ce spun, dar acesta este adevărul.
Primul roman românesc editat de mine a fost Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. În adolescență eram fascinată și îndrăgostită de această carte. Pe de altă parte, ea lipsea în limba franceză. Când am decis să traduc Trimisul nostru special de Florin Lăzărescu, am făcut-o pentru că tonul și limbajul lui Florin m-au sedus și mi s-au părut noi în literatura română. Florina Ilis este, pentru mine, poate cea mai mare scriitoare română contemporană, care a reușit să creeze lumi literare. Aș publica-o cu ochii închiși, chiar fără să o citesc. Așadar, revendic și îmi asum această subiectivitate!
Să publici literatură română în franceză nu este deloc ușor, uneori este o provocare și deseori este frustrant… Și pentru editor, și pentru scriitor. Trebuie multă răbdare, pedagogie și încredere reciprocă între editor și scriitor. Cred că trebuie căutate universalitatea și excelența în fiecare text. Și trebuie să accepți faptul că succesul, dacă vine, poate interveni după multă vreme, uneori după două sau trei cărți, este mai degrabă o excepție, uneori chiar o „anomalie”… Ceea ce te face modest.
În spatele fiecărei cărți sau al fiecărui scriitor publicat există câte o poveste. Există una la care țineți în mod deosebit? Un coup de coeur? Eu mă gândesc acum la Dinu Pillat, En attendant l’heure d’après, tradusă de Marily Le Nir: soarta manuscrisului în limba română e fabuloasă și în același timp simbolică, pentru ce li s-a întâmplat unor scriitori de limbă română în anii cenzurii comuniste.
Povestea cărții lui Dinu Pillat este cea mai tulburătoare poveste din literatură. Am citit-o într-o sâmbătă, iar lunea sunam la București pentru a achiziționa drepturile pentru limba franceză. Este, după părerea mea, primul roman „disident” din literatura română, chiar dacă descoperit după ani mulți. Iar în 2016 am avut enorma onoare și plăcere de a o vizita pe Monica Pillat. Am înțeles atunci că această doamnă firavă duce în spate istoria românilor. A fost atât de emoționant!
Olimpia Verger și Lorina Bălteanu, 2026
Pe piața cărții din România persistă o constatare catastrofală: nu se citește sau se citește foarte puțin. Cifrele arată că nici în Franța nu se mai citește ca altădată, și totuși volumul anual de noi titluri e amețitor. Faimoasa la rentrée din toamnă aduce peste 450 de romane noi. Cum se explică această abundență? Există cu adevărat un apetit al cititorului francofon? Cum îl transplantăm și în România? Cum face față o editură mică acestei avalanșe editoriale?
Discursul ambiant este foarte catastrofist și pe bună dreptate. Cifrele sunt proaste și nu cred că se vor ameliora. Eu cred doar într-un fel de selecție naturală. Editorii trebuie să propună calitate. Restul se găsește pe internet. Eu vreau să cred încă în puterea literaturii. Dar este adevărat că timpul dedicat lecturii se reduce din ce în ce mai mult. Apetitul există, dar e nevoie de inventivitate din ce în ce mai mare. De aceea vorbesc despre calitate. Cititorul trebuie surprins în permanență cu teme noi, cu povești noi. Și nu sunt convinsă că modelul francez, dacă există cu adevărat, trebuie neapărat transplantat. Trebuie doar transplantate prețul unic al cărții și calitatea librarilor. Dar nu și fenomenele de tip rentrée littéraire, care formatează peisajul editorial. Iar de cele mai multe ori editurile mici sunt mai inventive decât celelalte.
Câte manuscrise citiți într-o lună? Cum știți, ce feeling, ce criterii se activează ca să puteți spune: îl public!
Primesc foarte multe propuneri; nu aș putea spune câte pe lună sau pe an. Rareori le citesc în întregime. Am publicat doar două cărți ajunse prin poștă, iar pentru acelea decizia a fost aproape instantanee: după 10 pagini înțelegi că textul este excelent.
De cele mai multe ori eu caut. Dar nu există o lectură-tip. Depinde de moment. De exemplu, în acest moment, nu cred că aș decide să public o carte despre perioada comunistă, indiferent de țară. Îmi doresc să trecem la altceva…
Am asistat recent la NOD Festival de la Brașov (formidabil) și am discutat, printre alții, cu agenți literari din România, care mi-au confirmat aceeași tendință în cererile pe care le primesc. Li se cer cărți care vorbesc despre România de azi; există o reală curiozitate, ceea ce mi se pare mai degrabă sănătos și firesc.
Dacă ați avea mijloace nelimitate, pe cine ați publica?
Cel mai iubit dintre pământeni (chiar dacă mă contrazic cu ceea ce am spus mai înainte) sau Dans les montagnes de Melnikov-Pecerski, din limba rusă.
Avem astăzi destui traducători francezi din literatura română?
Nu cred că sunt destui și, mai ales, nu sunt destul de variați (mă refer la propunerile pe care le fac pentru editurile franceze), dar asta este poate inevitabil. Traducătorii au funcționat dintotdeauna pe generații, iar acum nu cred că există încă o tânără generație de traducători. Sunt însă din ce în ce mai multe individualități cu mult talent. Dar sper să se formeze pe parcurs. Iar noi, editorii, avem datoria de a avea încredere în ei.
Olimpia Verger, Philippe Loubière şi Tatiana Țîbuleac, 2018
Cum arată viitorul cărții în viziunea dvs.? Ce vă îngrijorează pe termen scurt, pe termen lung?
Mă îngrijorează o oarecare uniformitate. Cuvântul la modă este „distopie”. Totul devine distopie: iubirea, clima, războiul. Cred că trebuie să fim atenți să nu propunem cu toții aceleași teme.
Cărțile încep din ce în ce mai mult să fie scrise cu inteligența artificială. Pe Amazon e o producție vizibilă de acest tip, cu uzurpări de identitate a unor persoane care există și cărora li se atribuie diverse titluri. Editoarea care are în spate doar cărți scrise de oameni talentați, traduse de traducători talentați, cum se poziționează față de acest fenomen – inevitabil, incontrolabil?
Pentru moment, vreau să cred că IA poate deveni un instrument formidabil sau un aliat datorită căruia vom câștiga timp pentru ceea ce este cel mai important. Eu o văd ca pe un fel de asistent personal… Și, în același timp, este vertiginos ceea ce se întâmplă acum.
În Franța, dezbaterile sunt efectiv explozive în jurul scriitorului Thélyson Orélien, acuzat că și-a scris primul său roman cu inteligența artificială. Oricât ar părea o distopie, asistăm în direct la o revoluție, cu două tabere care se înfruntă. Pe de o parte, sunt voci care susțin că IA va regurgita cărți din ce în ce mai bune și acest mod de a produce literatură se va banaliza. Pe de altă parte, sunt scriitori și editori care se gândesc să propună un pact moral explicit, adică să menționeze pe coperta cărților Livre Sanctuaire 100% Humain. Ce e de făcut? Mă adresez atât cititoarei, cât și editoarei…
Olimpia Verger și Marily Le Nir, 2022
Îmi este foarte greu să iau o poziție clară sau fermă… Pe de o parte este revoltător ce se întâmplă cu Thélyson Orélien, asistăm la un fel de mise sur le bûcher, o ardere pe rug, ceea ce mă îngrijorează în mod deosebit. Cred că suntem în fața unei vânători de vrăjitoare… Ambianța este literalmente sufocantă. Pe de altă parte eu vreau să cred că totul se va așeza oarecum, cu timpul. Când s-a născut internetul au fost tot felul de vociferări, strigăte indignate și alarmiste, se afirma că va fi sfârșitul civilizației etc. Da, poate că este vorba de un sfârșit, dar care poate deveni și un început. Dar nu știu al cui. Și asta mi se pare amețitor și înfricoșător. Dar ca să răspund mai direct, eu chiar voi citi această carte!
Ce vă face să mergeți înainte în această ambianță toxică?
Uneori o pagină dintr-o carte.
Celor care azi ar vrea să devină editori ce sfat le-ați da?
Să creadă!
Cea mai recentă carte din literatura română de azi pe care ați publicat-o în franceză, în traducerea lui Sylvain-Audet Găinar (excelentă traducerea!), este Camping de Lavinia Braniște. Cum ați vrea să fie citită de cititorii francofoni?
Este o carte pe care o așteptam de mult în literatură (și nu numai în literatura română), pentru că vorbește despre o temă universală și pentru că punctul de vedere este inedit. Și aș vrea să fie citită astfel. În general, se vorbește despre emigranți când au loc tragedii sau apar probleme. Dar nu se vorbește despre emigrantul de lângă noi și despre durerile, bucuriile sau ezitările lui… Și, din acest punct de vedere, suntem aproape toți emigranți. Cred că asta i-a cucerit pe cititorii francezi.
Lavinia Braniște și Olimpia Verger, 2026
Ce citiți acum și e pasionant?
Cartea istoricului francez Nicolas Werth, Adieu ma Russie. Bulversantă prin felul în care un om care și-a dedicat viața istoriei unei țări – Rusiei – își dă seama că absolut tot în ce a crezut s-a prăbușit, iar el nu a înțeles și nici nu a anticipat acest lucru.
Dragă Olimpia Verger, propuneți-ne un „rosebud” care vă reprezintă. Îl citez aici pe Pierre Assouline, pentru o posibilă definiție: „Un nimic care ne trădează și ne dezvăluie celorlalți. Rosebud poate fi o haină, un obiect, un gest. Un peisaj nins într-un glob de cristal. O operă de artă, eventual. O madlenă. O urmă, o amprentă. Câteodată poate fi o pagină dintr-o carte”.
„I would prefer not to.” Aș prefera să nu o fac. Bartleby, copistul, Herman Melville, o carte de căpătâi. Un fel de rezistență silențioasă…
Vă mulțumesc foarte mult.
