Corina GIURGIA
PR Cărturești Iași

Când am primit invitația de a scrie despre viitorul cărții, primul meu gând a fost că este una dintre acele teme despre care avem impresia că știm deja ce trebuie spus. Că vom vorbi despre tehnologie, despre felul în care se schimbă obiceiurile de lectură, despre copii care citesc mai puțin, despre TikTok și audiobookuri, despre inteligența artificială și, inevitabil, despre întrebarea dacă hârtia va mai exista peste câteva decenii. Sunt toate lucruri importante și, mai ales pentru cineva care lucrează într-o librărie, imposibil de ignorat. Numai că, după ce petreci suficient timp într-o librărie, începi să bănuiești că viitorul cărții nu se vede neapărat în lucrurile despre care vorbim cel mai mult. Se vede, mai degrabă, într-un om care intră pe ușă și spune că nu știe ce caută.

Îmi place această situație tocmai pentru că pare atât de puțin eficientă. Într-o lume în care am fost învățați să știm ce vrem, să căutăm repede și să primim repede, omul care intră într-o librărie fără un titlu în minte este, într-un fel, o anomalie. Se uită la rafturi, ia o carte, o pune la loc, mai ia una, citește câteva pagini, întreabă ceva, spune că nu este sigur și, uneori, după o conversație care nu avea nimic de-a face cu ceea ce își propusese inițial, pleacă acasă cu o carte pe care nu o căuta.

Poate că exact aici începe viitorul

Nu pentru că librarul ar avea o putere misterioasă asupra cititorului, ci pentru că există ceva ce niciun sistem de recomandare, oricât de sofisticat, nu poate reproduce în totalitate: întâlnirea dintre doi oameni care nu se cunosc și care, pentru câteva minute, încearcă împreună să găsească o carte potrivită unui moment din viața cuiva. În ultimii ani am devenit foarte buni la recomandări. Știm să spunem ce se vinde, ce este în top, ce carte a devenit virală, ce titlu apare în toate clipurile și ce autor este căutat. Avem algoritmi care ne cunosc gusturile poate mai bine decât ne-ar plăcea să recunoaștem și care pot construi, din istoricul nostru de cumpărături, o hartă destul de precisă a lucrurilor pe care probabil le vom aprecia în continuare. Este foarte comod. Uneori este chiar impresionant.

Și totuși, una dintre marile bucurii ale unei librării rămâne posibilitatea de a fi contrazis. Să primești o recomandare care nu seamănă cu nimic din ce ai citit până atunci. Să auzi de un autor despre care nu știai nimic. Să fii convins că nu îți place un anumit gen și să pleci cu exact cartea din acel raft. Să alegi o carte pentru că cineva a spus „nu știu de ce, dar cred că aceasta ar putea să fie pentru tine”. Este o formă foarte simplă de risc, iar mie mi se pare că tocmai riscul acesta este unul dintre lucrurile pe care trebuie să le păstrăm într-o cultură care devine din ce în ce mai personalizată. Pentru că, dacă ni se recomandă mereu doar ceea ce seamănă cu ceea ce ne place deja, nu mai descoperim foarte mult. Ne rafinăm preferințele, dar nu neapărat ni le schimbăm. Iar literatura, în fond, tocmai asta face uneori: ne schimbă gusturile, ne schimbă întrebările, ne mută puțin din locul în care eram.

Poate că de aceea îmi este greu să mă gândesc la librărie strict ca la un magazin. Sigur că este un magazin. Trebuie să vândă. Trebuie să existe cifre, stocuri, furnizori, salarii, chirii, campanii, marje și toate lucrurile foarte concrete care fac posibilă existența unui loc în care cărțile pot fi cumpărate. Ar fi romantic și complet fals să ignorăm partea aceasta. Dar dacă librăria ar fi doar un magazin, probabil că nu ar mai avea nevoie de noi în forma în care existăm acum. În realitate, însă, în jurul unei librării se întâmplă o cantitate enormă de lucruri care nu pot fi trecute într-un raport de vânzări. Sunt oamenii care vin la un eveniment pentru un autor și rămân apoi să vorbească între ei. Sunt cei care își cumpără prima carte serioasă după ani în care au spus că nu mai citesc. Sunt părinții care caută ceva pentru copilul lor și descoperă, în timp ce caută, că și ei au nevoie de o carte. Sunt adolescenții care vin fără să știe foarte bine ce vor și care, dacă ai răbdare, încep să povestească despre ceea ce îi interesează. Sunt cititorii care se întorc și spun că au citit cartea recomandată data trecută și că nu le-a plăcut deloc. Sunt ochii care se văd când descoperă. Pentru că o librărie vie nu este un loc în care toată lumea trebuie să fie de acord. Aici intră și partea pe care, din afară, probabil că oamenii o văd cel mai puțin: munca din jurul cărții.

Nu va fi suficient să avem cărți bune

Uneori avem tendința să credem că o carte ajunge în fața cititorului aproape firesc, pentru că este o carte bună și, dacă este suficient de bună, își va găsi publicul. Mi-ar plăcea să fie atât de simplu. Nu este. În spatele unei lansări sunt telefoane, mesaje, invitații, texte, fotografii, programări, oameni care trebuie să ajungă undeva la o anumită oră, cărți care trebuie să fie acolo, întrebări care apar în ultimul moment și foarte multe lucruri mici care trebuie să funcționeze simultan pentru ca, în cele din urmă, să pară că totul s-a întâmplat natural. În spatele unei campanii de PR este aceeași muncă, doar că de cele mai multe ori ea devine vizibilă numai atunci când ceva nu funcționează.

Și poate că asta spune ceva important despre viitorul cărții: nu va fi suficient să avem cărți bune. Va trebui să știm în continuare să construim în jurul lor contexte în care oamenii să le descopere. Asta nu înseamnă să transformăm fiecare carte într-un produs care trebuie împins cu orice preț în fața publicului. Dimpotrivă. Cred că una dintre provocările viitorului va fi tocmai să găsim diferența dintre promovare și zgomot. Trăim într-o perioadă în care toate lucrurile concurează pentru atenția noastră, iar cartea este, prin natura ei, un obiect care cere exact ceea ce lumea din jurul nostru ne ia: timp. Nu poți să citești un roman în timp ce faci încă șapte lucruri, cel puțin nu în felul în care îl citești atunci când îi dai o parte întreagă din tine. Cartea cere să stai. Iar „a sta” a devenit aproape o formă de rezistență.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care librăriile vor trebui să devină din ce în ce mai mult locuri în care oamenii nu doar cumpără, ci stau. Nu cred că viitorul lor va fi neapărat spectaculos în sensul tehnologic în care ne place să ne imaginăm viitorul. Nu mă interesează atât de mult dacă vom avea rafturi inteligente sau dacă o aplicație ne va spune, în timp real, ce carte să alegem. Probabil vom avea toate acestea și încă multe lucruri pe care astăzi nici nu le anticipăm. Mă interesează mai mult dacă vom avea în continuare motive să intrăm într-o librărie fără să vrem să plecăm imediat. Dacă vom putea merge la o întâlnire cu un autor și nu doar la o lansare. Dacă vom putea sta la o masă cu o carte și cu o cafea. Dacă un copil va putea să descopere un raft fără ca cineva să-i explice de ce ar trebui să citească. Dacă doi oameni care au venit separat la același eveniment vor ajunge să vorbească între ei. Dacă un librar va putea să spună unui cititor „nu cred că asta este cartea potrivită pentru tine” fără ca întreaga relație să fie redusă la tranzacție. Cred că toate aceste lucruri vor conta. Poate chiar mai mult decât contează acum.

Copiii mă fac să am cele mai puține temeri despre viitorul cărții. Nu pentru că sunt convinsă că vor citi mai mult decât generațiile de dinaintea lor. Nu știu dacă este adevărat și nici nu cred că putem măsura lectura doar în numărul de pagini. Dar îi văd în librării. Îi văd alegând complet pentru bucuria lor, nu pentru că trebuie. Și, în momentul acela, nu mai avem nevoie de niciun studiu despre viitorul lecturii. Avem un cititor. Restul se poate construi. Poate că nu trebuie să-i învățăm pe copii să iubească lectura prin discursuri despre cât de important este să citească. Poate trebuie doar să le oferim suficient de multe întâlniri fericite cu cărțile încât să descopere singuri că acolo se poate întâmpla ceva.

Nu știu cum va arăta librăria peste douăzeci de ani

Inteligența artificială va schimba, fără îndoială, și lumea cărții. Ar fi absurd să ne prefacem că nu. Va intra în scriere, traducere, editare, recomandare, promovare, poate chiar în felul în care vom produce și vom consuma povești. Probabil vom putea cere unei inteligențe artificiale o carte exact pe gustul nostru, construită din toate preferințele pe care le-am exprimat vreodată, cu doza perfectă de tristețe, umor, suspans și speranță. Dar mă întreb dacă literatura pe care o vom căuta în continuare nu va fi tocmai cea care refuză să fie atât de bine calibrată. Poate că viitorul cărții nu va depinde numai de cât de bine vom reuși să folosim tehnologia, ci și de cât de bine vom ști să păstrăm în lectură ceea ce este imprevizibil.

Nu știu cum va arăta librăria peste douăzeci de ani. Și, sincer, după atâția ani petrecuți în jurul cărților, nu mai simt nevoia să fac predicții foarte precise. Am văzut prea multe lucruri care păreau sigure și nu au fost și prea multe lucruri care păreau imposibile și au devenit, într-un timp foarte scurt, parte din viața noastră. Știu însă ce mi-aș dori să nu dispară. Mi-aș dori să existe în continuare librării în care să poți intra fără să ai o listă. Să existe oameni care să cunoască nu doar cărțile, ci și cititorii lor. Să existe evenimente care să nu fie doar conținut pentru social media, ci seri pe care oamenii să le țină minte. Să existe copii care aleg cărți fără să le pese dacă aleg „corect”. Să existe adulți care își permit să spună că nu au citit ceva, că nu au înțeles ceva sau că o carte nu le-a plăcut. Să existe suficient spațiu pentru toate aceste nuanțe. Și mi-aș dori ca, în tot acest viitor în care vom avea probabil acces la mai multe cărți decât am avut vreodată, să nu pierdem tocmai întâlnirea cu ele. Pentru că poate aici este paradoxul: cu cât va deveni mai ușor să ajungem la orice carte, cu atât va deveni mai important să existe cineva care să ne ajute să găsim cartea de care avem nevoie. Poate că viitorul cărții începe exact aici: cu un om care intră într-o librărie și spune „nu știu ce vreau”, iar cineva are răbdare să stea puțin cu el.