Cristina BOGDAN
scriitoare, director editorial grupul Humanitas

Indiferent de suportul care o transportă prin lume – tăblițe de lut, papirusuri, pergamente, mătase, țesături, hârtie, microfilme, ecrane digitale (de laptop, e-reader, tabletă sau smartphone) – cartea rămâne un obiect al potențialității, în absența unui cititor. Un artefact închis în el însuși, fără putința de a se debloca din interior. Ochii cititorului (mai nou, și urechile, dacă ne gândim la cărțile conservate în variante audio) sunt cheia către noua viață a unui obiect altfel inert, în pofida bogățiilor pe care le poate încapsula.

În ultimul eseu inclus în volumul Declarație de iubire (Humanitas, 2001, p. 169), Gabriel Liiceanu se referea la importanța covârșitoare a gestului de a invita la dans o carte, pentru a-i da dreptul să înceapă să existe. Respirația cărții e asigurată de existența cititorului, căci ea nu reprezintă un instrument în sine, ci unul în relație, un obiect de citit, indiferent de contextul în care se petrece actul lecturii: „Îi e totuna unei cărți în ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de studiu de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important este ca ea să fie citită – și, astfel, să fie mântuită de aparența de simplu obiect rătăcit printre alte obiecte. Pentru că oricât de arătoasă ar fi, cartea nu există încă în simpla ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit și, astfel, singurul corp spiritual existent pe lume”.

În epoca actuală însă, problema nu mai este, ca în perioada premodernă și modernă, doar alfabetizarea pe scară largă, adică activitatea prin care „se creau” cititori, ci transformarea lecturii într-un obicei de consum, într-o practică culturală cotidiană, în concurență cu toate celelalte modalități de petrecere a timpului liber, de accesare a informațiilor și de creare și consolidare a unui bagaj cultural. Mai mult decât atât, va trebui ca, printr-o educație țintită, să dezvoltăm un tip nou de alfabetizare, în care dimensiunea critică, conștientă, epistemică să fie cu adevărat valorizată. Accesul la o varietate enormă de surse, informații și texte îi va crea lectorului (deja o face!) un disconfort în privința alegerii, a selecției, a deciziei de a zăbovi în preajma unei cărți, dintr-un ocean de posibilități. Față în față cu sistemele capabile să parcurgă într-o secundă rafturi întregi de bibliotecă, individul s-ar putea simți pierdut, strivit de neputința de cuprindere a propriei inteligențe în fața celei artificiale.

După răspândirea tiparului s-a ivit un anumit tip de cititor, aflat în relație directă cu noul dispozitiv, căci invenția lui Gutenberg a favorizat liniaritatea, secvențialitatea și stabilitatea operei literare, iar apariția internetului și a textului digital a creat un alt cititor, situat într-un spațiu deschis, la intersecția mai multor linkuri și ferestre informaționale. Avem cu toții în minte chipul lectorului izolat, în singurătatea și liniștea unui birou, urmărind cu privirea rândurile și înaintând lent, din susul către josul paginii, dar, în egală măsură, imaginea unui cititor care practică o lectură discontinuă pe ecranul unui device, privind alternativ înspre mai multe fragmente de text sau către niște paragrafe maleabile, în care simte uneori că poate interveni, ceea ce modifică și percepția lui asupra autorului. Raportul dintre cititor și scriitor capătă astfel accente noi, nu mai există încrederea oarbă în informația primită, iar dispozitivele clasice ale dovezii – nota de subsol, referința și citarea – sunt chestionate și supuse unui alt fel de privire.

„Arhitectura” obiectului influențează practicile de consum, comportamentele lectorilor față de dansul cu o carte tipărită sau digitală. Prima îl obligă pe cititor să parcurgă un traseu prestabilit, nu doar mental, interior, ci și fizic – de la stânga la dreapta (sau de la dreapta la stânga, în funcție de limba în care citim) și de sus în jos, dinspre primele file către ultimele. Cea de-a doua îl invită la un alt tip de călătorie, în care alegerea traseului pare a fi mai mult în mâinile lui, iar el se transformă într-un soi de navigator, capabil să zăbovească o vreme pe insulele care îl atrag cu voci de sirenă.

Mutația va merge și mai departe, căci cititorul viitorului va alege, cel mai probabil, să fie constant asistat de „un prieten” din marea familie a sistemelor de inteligență artificială generativă. Pentru un lector matur și înzestrat cu discernământ, tehnologia ar putea deveni un real ajutor, în cazul în care va învăța cum să o folosească în beneficiul lui, astfel încât să nu-i cedeze complet atenția, memoria și capacitatea de selecție și de interpretare. Vor continua să existe cititori câtă vreme vom înțelege că, dincolo de toate performanțele unei mașini, lectura rămâne întâlnirea unică și de neegalat dintre două conștiințe: a celui care a creat textul și a celui care s-a aplecat asupra lui. Iar această întâlnire își păstrează forța în măsura în care nu este mediată de interpretările oferite de inteligența artificială.

Cartea își va urma pretutindeni cititorul, așa cum îndrăgostitul urmărește cu obstinație înfiorată subiectul dorinței sale. Și pentru a primi răspunsul așteptat, pentru a fi deschisă și citită, va trebui ca scriitorul să înțeleagă profilul lectorului și să se adapteze cameleonic acestuia. Nu mă străbate niciun fel de neliniște că poveștile ar putea dispărea din lumea noastră, căci, așa cum demonstrează Jonathan Gottschall în Animalul povestitor (Vellant, 2019, p. 90), „ficțiunea este o tehnologie de realitate virtuală, străveche și foarte potentă, care simulează marile dileme ale vieții omului”. Iar această simulare ne oferă posibilitatea de a trăi prin procură, de a lăsa să li se întâmple altora – protagoniștilor istoriilor citite – ceea ce ni s-ar putea sau ni s-ar fi putut întâmpla cândva și nouă. În calitatea ei de dispozitiv care stochează realități paralele, cartea reprezintă un rezervor imens de trăiri, de învățăminte și de experiențe pe care vrem să le parcurgem pentru a ne prelungi și diversifica astfel propriul parcurs existențial.

Însă marele pariu pentru a putea avea încredere într-un viitor prosper al cărții este legat, în opinia mea, de dorința de-a exersa atenția pentru actul profund al lecturii. Capacitatea de-a alterna cele două regimuri cognitive descrise de N. Katherine Hayles – deep attention (concentrarea asupra unui singur stimul cultural vreme îndelungată și ignorarea celorlalte fluxuri informaționale) și hyper attention (schimbarea rapidă a mai multor circuite informaționale și o toleranță scăzută față de monotonia unui stimul unic) – va defini profilul lectorului viitorului și va deveni una dintre caracteristicile noului mod de alfabetizare, în care va trebui să putem face firesc trecerea de la close reading la hyper reading (N. Katherine Hayles, How We Think: Digital Media and Contemporary Technogenesis, The University of Chicago Press, 2012).

Maryanne Wolf (Reader, Come Home: The Reading Brain in a Digital World, HarperCollins, 2019) duce discuția mai departe în teritoriile neuroștiințelor, încercând să înțeleagă ce se întâmplă în creierul cititorului atunci când lectura (care nu e o activitate înnăscută, ci dobândită printr-un exercițiu structurat, care dă naștere unor comportamente specifice) se mută tot mai mult dintre filele cărții pe un ecran. Ea explică necesitatea formării unui creier (a biliterate brain) capabil să acceseze cu aceeași ușurință mediul tipărit și cel digital, folosindu-se de avantajele fiecăruia și intuind limitele și carențele ambelor.

Într-o lume a accelerării schimbării sociale (Harmut Rosa), în care perioada valorificării experiențelor trecutului pentru orientarea viitorului se diminuează rapid, iar cu cât tehnologiile economisesc mai mult timp, individul se simte mai constrâns de lipsa acestuia și de presiunea eficienței și a termenelor-limită, educația va avea rolul de a explica cititorilor în formare necesitatea de a zăbovi meditativ pe marginea unui text, de a construi treptat o relație cu el, de a se lăsa transformat de contactul cu povestea, nu cu rezumatul ei oferit la un clic distanță de inteligența artificială.

Așadar, întrebarea despre viitorul cărții este legată intrinsec de felul în care vom reuși să-i antrenăm pe cititori pentru alternarea ritmurilor alerte și lente, pentru exersarea atenției profunde și configurarea discernământului de a decide când trebuie să se oprească și să renunțe la scurtături, în favoarea străbaterii întregului drum. Poate vom câștiga acest pariu, dacă vom reuși să transmitem convingător ideea că actul lecturii este o formă personală și irepetabilă de întâlnire între două conștiințe, care lasă urme, creează amintiri de neînlocuit, construiește comportamente, cultivă empatia și structurează mai coerent încăperile memoriei.