Bogdan-Alexandru STĂNESCU
scriitor, traducător, director editorial ANANSI

La câțiva ani după ce îmi făcusem intrarea în lumea editorială, un mic cutremur zgâlțâia de altfel destul de șubredul echilibru al industriei cărții: apăruse groparul lecturii, al cărții „cu miros” (oamenii au o toleranță înduioșătoare la clișee, așa că începând cu acei ani a trebuit să citesc mărturiile cringe a sute de cititori care păreau să stea necontenit cu nasul într-o carte, absorbindu-i efluviile cu o îndârjire demnă de o cauză mai bună). „Moartea cărții”, titrau ziarele – care în acei ani existau și aveau chiar și pagini de cultură, dintre care uneori chiar două erau dedicate noutăților editoriale –, „transformarea radicală a lecturii”, „dispariția unui obiect fundamental existenței omenirii așa cum o știam noi”. De când s-a inventat presa, semnele Apocalipsei au făcut vânzare – ba chiar dinaintea presei, dacă ne gândim la isteria „anului 1000” –, iar dispariția unui obiect atât de încărcat simbolic, precum cartea, nu are cum să nu sensibilizeze marea masă de cititori de presă, chiar dacă respectiva masă nu e tocmai cititoare de carte. Ce s-a întâmplat însă a fost că e-bookul nu a înlocuit cartea, nici măcar nu a înclinat balanța vânzărilor în partea sa. În România, la decenii după, procentul de vânzări de carte electronică este, așa cum spunea regretata editoare Laura Albulescu, „pițifelnic”. Important este că am plâns moartea cărții, așa cum făcusem cu cea a autorului, care s-a dovedit, la fel ca obiectul muncii sale, degrabă „resurecționist”. Nici de mirosul cărții nu am scăpat, pentru că periodic dau peste câte un asemenea romantic care-și înfundă trompa în câte-o carte căreia-i deplânge expierea.

Fac apel la versurile celebrului cântec de mahala care ne spune că „Jana nu e moartă/ Jana se transformă”, pentru a trece la următorul punct pe care voiam să-l abordez aici: deși nu cred în „moartea cărții”, am putut analiza și apoi observa, obiectiv, imparțial, dar cu sufletul cernit, diferitele metamorfoze pe care le-a parcurs respectivul obiect în secolul și ceva care desparte epoca de aur a cărții ca obiect al reproducerii mecanice și ceea ce pare acum a fi o nouă răscruce a existenței sale. Nu vorbesc despre existența ei pe piața autohtonă, pentru că aceasta a fost una atipică în cele patru decenii și ceva de monopol de stat, ci la ceea ce s-a întâmplat în SUA, apoi în Marea Britanie, Germania și, mai târziu și mai greu, în Franța. Pe scurt, după faza romantică a existenței sale, cartea a intrat în atenția producătorilor „de masă”, ca produs ce poate umple rafturile supermarketurilor. Așa s-a născut cartea ieftină, „de buzunar”, a cărei calitate obiectuală este ieftinătatea, compensată de precaritatea materială. Mai pe șleau spus: cărticele pentru toate buzunarele, care se degradează cu viteza sunetului, pe care le poți arunca după ce le citești. Rezultatul direct a fost explozia tirajelor, care a făcut ca un thriller să se vândă în zeci de milioane de exemplare. Un alt rezultat, oarecum ingenios, a fost împărțirea vieții unei cărți în două: prima partea a vieții, tinerețea, trăită în varianta „hard”, cu tiraj reținut, urmată de maturitatea și bătrânețea „mass-market”, la o perioadă de timp ce permite epuizarea respectivei tinereți. Această revoluție a avut, pentru marii editori „tradiționali”, acea generație ai cărei membri dau numele marilor edituri de azi (Knopf, Simon & Schuster, Scribner’s etc.), aspectul unei apocalipse precum cea pe care o trâmbițăm iarăși în prezent. Cu toate astea, cartea nu a murit, dar a făcut un pas în plus spre industria ce-i poartă numele.

În momentul de față aproape că nu mai există edituri independente, sau cel puțin edituri independente a căror activitate să o poată concura pe cea a conglomeratelor gigant. Iar tendința spre „conglomerare” pare a fi ghidată de un miraj irezistibil. Acum câțiva ani, foarte recent, a fost nevoie ca justiția americană să intervină și să blocheze „mergerul” dintre Penguin Random House și Simon&Schuster, doi dintre giganții care fac parte din gașca „Big Five”. Pe scurt, grupul de presă german Bertelsmann intenționa să cumpere de la Viacom (devenit între timp Paramount Global) grupul editorial Simon&Schuster cu 2,175 miliarde de dolari. Mutarea ar fi reprezentat o lovitură dramatică aplicată competiției, dar ar fi avut și un efect negativ asupra drepturilor de autor, prin prisma monopolului. Asta nu înseamnă că „The Big 5” nu sunt acum aproape imposibil de conceput, asemeni monstrului Godzilla când se ridică din apele oceanului. Un conglomerat, o corporație gigantică, o entitate compozită și monumentală, toate aceste avataruri ale neoliberalismului capitalist se închină la cărticica profitului și a tirajului enorm. Iar ca să obții așa ceva trebuie să te orientezi, ca floarea soarelui, după client. Pe care, la rândul tău, îl înveți ce să-și dorească. A se citi, neapărat, Shoshana Zuboff, Capitalismul de supraveghere.

Asistăm la cea de-a doua moarte a autorului

O privire superficială aruncată premiilor literare va surprinde această stare de fapt: o uniformizare ideologică, o selecție care exclude literatura care nu-și propune să prezinte lumea din perspectiva unor traumatizați supraviețuitori și învingători. Ian McEwan nu a mai ajuns nici măcar pe lista lungă a Booker Prize de mulți ani, chiar dacă a scris capodopere precum Lecții sau Ceea ce putem ști. Nu mi-e teamă de dispariția cărții, cred că viitorul ei e strâns legat de cel al omenirii, într-o formă sau alta. Mi-e teamă însă de închinarea ei în fața spectrului capitalist, depunerea armelor în fața unei industrii care nu mai are nimic de-a face cu spiritul liber, boem și iresponsabil al „epocii romantice”. Mă sperie transformarea cărții în produs, a faptului că ceea ce e încadrat acum în categoria „literary fiction” va deveni exact asta, pur și simplu o categorie, umăr la umăr cu „Romantasy” sau „Dark Academia”.

Un alt pericol, care este strâns legat de corporatizarea editorială, a fost semnalat în Franța, care părea la un moment dat imună la trendurile editoriale internaționale. Olivier Nora, directorul legendar al Éditions Grasset, a fost dat afară de miliardarul de dreapta care deținea editura, din cauza unei incompatibilități ideologice (cred că acesta a fost motivul real, nu impunerea unui termen de publicare a memoriilor de închisoare ale lui Boualem Samsal). Acest eveniment, devenit eveniment tocmai datorită notorietății editorului, a arătat cât de vulnerabilă este piața de carte în fața puterii brute a banului.

În ziua când scriu acest articol, în Franța a izbucnit un alt scandal: un scriitor aflat pe lista Goncourt, care deja a primit Premiul Fnac, a fost deconspirat că și-ar fi scris cartea cu ajutorul AI, sau chiar integral. Stânga acuză dreapta de rasism, dreapta acuză stânga de iresponsabilitate. Juriul Goncourt rade scriitorul haitian de pe listă, mai ales că, în plus față de acuzațiile inițiale, apar în trecutul acestuia și articole (premiate în Canada) plagiate 100%, lucru incontestabil. Având în vedere schimbările prin care trece literatura publicată în clipa de față, mă întreb, cu toată seriozitatea: „Mai contează?”. Dacă ideile sunt oricum cele primite de-a gata și adevărata originalitate e pedepsită prin tăcere, tiraje minuscule și publicitate zero, de ce-ar fi un păcat să-ți scrii romanul cu AI și să ai succes cu treaba asta? Asistăm la cea de-a doua moarte a autorului și, poate, chiar la moartea „realității”: AI face muzică, pictează, scrie, învață. E cazul să facem un pas în spate și, vorba lui Candid, să ne îngrijim propria grădină. Oricum, ca s-o citez pe Fran Lebowitz, prea multă lume scrie.