Ioana NICOLAIE
scriitoare, fondatoare fundația Melior


„Ce-ai făcut în vara asta? Ce mai citești?”, m-am pomenit scriind pe WhatsApp. Mesajul era pentru un tânăr care-mi fusese elev și care terminase în iulie facultatea. Din vreme în vreme, îi mai puneam întrebarea asta, fiindcă îl știam din adolescență, ba chiar din copilărie, dacă mă gândeam bine. Îl remarcasem fiindcă vedea mai bine ca oricine miezul unui text scris. Înțelegea imediat ce se afla în adâncime, care erau subtilitățile psihologice sau ce se ascundea sub niște fraze aparent albe în care apărea, să zicem, din senin, cuvântul dramă. Când nu avea acces la dimensiunea metafizică sau teologică, prea complexe pentru vârsta lui de-atunci, le intuia, le simțea importanța.

Odată, când ajunsese în clasa a unsprezecea, mi-a spus despre un poem al Wisławei Szymborska, Ceapa, pe care-l adusese la curs profesoara de engleză. Îl intrigau versurile: „O entitate-i ceapa,/ un reușit produs./ Una pe alta ține,/ cea mică e-n cea mare,/ o alta-n următoarea,/ a treia și a patra…/ O fugă-n rotunjime,/ ecou în cor compus”. E despre perfecțiune, a tras concluzia. Despre cum noi, oamenii, suntem atât de departe de armonie.

Nu mult după aceea, mi-a spus ceva ce m-a luat prin surprindere. Literatura, înțelegând prin asta ficțiunea, nu-l mai mulțumea. Adică n-avea de ce să-și piardă timpul cu închipuirile altora. Ultima carte despre care am vorbit mai în amănunt a fost Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez. Îi plăcuse, nu zicea nu, dar parcă aluviunea aia de personaje erau fără un scop clar. Adică unde ducea totul? În ce fel îl ajuta pe el să înțeleagă lumea? El, care se izbea atât de nepregătit de realitate.

Avea o minte analitică, era limpede, așa că i-am recomandat să urmeze facultatea de filosofie. Dar să nu renunțe la cititul de ficțiune. Era bun și el de ceva. „Mă îndoiesc că e!” mi-a tăiat-o scurt. El și întreaga lui generație nu e că nu citeau, doar că o făceau altfel. Mai rapid, pe dispozitive, și doar ce li se potrivea. Uite, el, dacă-l interesa situația din Cuba, nu se-apuca să citească zece romane. Era de-ajuns să dea căutare pe Google și primea o primă informație. Mergea apoi mai departe, pe diverse linkuri, strat de ceapă după strat de ceapă adică – și-aici a zâmbit –, până își completa tabloul. Să nu mă gândesc că se mulțumea cu articolul care i se deschidea primul. Îl căuta și pe-al doilea, căci îl pasionau punctele de vedere opuse. Era convins că adevărul e mereu la mijloc, în negociere. „Aici te contrazic”, l-am oprit. „Sunt adevăruri care nu-s negociabile. Ele nu-s la mijloc. Fascismul, dictaturile, crimele comunismului, gulagul, de pildă, sunt fapte, fapte atroce. Nu se pot cosmetiza, deși propaganda a făcut-o și încă o face.” Am adăugat apoi că romanele spun mai mult ca un articol. „În literatură trăiești, iar asta înseamnă enorm.”

După această discuție, adolescentul n-a mai vorbit atât de deschis cu mine. Cred că-i era greu, în perioada aceea se îndrăgostise de o fată care începuse să se drogheze din clasa a șasea. A fost dată afară din liceu, pe motiv de absențe. Părinții ei erau, ambii, profesori universitari.

O vreme nu l-am mai văzut, căci au fost anii pandemiei, iar învățământul s-a făcut online. Nu mai predam la clasa lui, așa că nu știam ce mai face. Când s-au dat rezultatele la Bac, am aflat că luase aproape zece la română, iar la logică chiar zece. Uite că-i rămăsese mintea cercetătoare, m-am bucurat. I-am scris imediat un mesaj ca să-l felicit. „Mergi la filosofie, nu?” am întrebat apoi. Era nehotărât, în ultima vreme îl pasionau sistemele sociale. Îi părea rău că renunțase la informatică, probabil că aceea i s-ar fi potrivit.

Cât de senin dădea inteligența rateuri, cum inventa lucruri, surse, cum își cerea scuze

Dintr-un schimb ulterior de mesaje, am aflat că s-a înscris la Științe Politice. A renunțat după primul an, deși își luase examenele cu note foarte bune. „De ce-ai făcut-o?” l-am întrebat atunci. Fiindcă nici asta nu avea sens, a răspuns. Nu credea că-l ajuta cu adevărat. Până la urmă, putea afla toate lucrurile acelea citind articole, studii, având așadar curiozitate. În plus, se pomenise cu o depresie căreia nu-i dădea de capăt. De fapt, mie putea să-mi spună, nu se simțea deloc bine. Îi era greu să iasă din casă. Nu suporta să intre la cursuri, în amfiteatru, și să vadă toate privirile alea ațintite spre el. Îi intraseră tot felul de ciudățenii în cap, cum că el n-avea ce căuta acolo, într-un loc în care colegii se simțeau în largul lor, părea că știu ce vorbesc, că n-au îndoieli. Pe când în capul lui fusese mereu un bombardament de îndoieli. De foi rupte de ceapă – da, nu uitase poemul ăla –, așezate-n cea mai mare devălmășie.

„De ce nu încerci Litere?” l-am întrebat la sfârșit. „Te-ai gândit că te pricepi la asta?” Păi nu mai citise literatură de-o veșnicie. Ce să facă el acolo?

Prin noiembrie, anul acela, mi-a trimis un mesaj cum că era student la filosofie. Îi plăcea. Avea niște prieteni cu care putea să vorbească, în sfârșit. Și cu literatura cum era? Mai citise ceva? A, nu neapărat, acum se găsea totul în online. Dacă-l interesa un subiect, ajungea imediat la ceva esențializat. Un singur lucru îl cam îngrijora. Oare nu cumva era o trăsătură autistă? Când îl interesa ceva, să zicem războiul din Ucraina, intra într-un fel de obsesie. Căuta tot ce se putea despre subiectul ăla. Rămânea lipit de ecranul telefonului ceasuri, zile, săptămâni. Vedea filmulețe, trecea dintr-o căsuță de YouTube în alta, căci programul se contaminase de TikTok și-ți aducea în avalanșă exact ceea ce te interesa. El unul nu avusese niciodată cont de Facebook, încercase pe vremuri, dar i se păruse inutil. Nu uita nici acum cât de greu fusese să-l șteargă. Pe Instagram avea identitate, dar nu intra niciodată acolo. Cu alte cuvinte, nu prea semăna cu colegii lui.

Doi ani n-am mai vorbit, deși îmi ajunsese la urechi că era un student remarcabil. Apoi l-am văzut într-o seară, la un eveniment cultural, și nu mi-a venit să cred. Cât se schimbase! Era acum un bărbat tânăr, sigur pe sine. Își lăsase puțină barbă, așa cum se purta. „Doar cu dumneavoastră și cu profa de engleză am mai vorbit anii ăștia”, mi-a zis. „De fapt, nu mi-a plăcut la liceu, m-am simțit în răspăr cu clasa, cu locul.” Acum făcea terapie și pentru că unii, în perioada aceea, își cam bătuseră joc de el. Avea și tratament prescris de psihiatru, dar nu voia să-l ia. De fapt, în clipa aia se simțea foarte bine. Un singur lucru îl îngrijora. Că nici facultatea asta nu era tocmai ce-și dorise. L-am sfătuit s-o termine, în fond mai avea doar un an. Cu literatura cum era? Ce mai citea? Mai citea? „Cât de cât”, a zâmbit el. „Așa, puțin Borges, lucruri mai concentrate.” În schimb, înghițea tone de articole, de reddituri, de teorii. Acum, că apăruse AI-ul, era mai ușor, că ajungeai imediat te miri unde. Dar era și mai greu, că trebuia să verifici de zece ori ce citești. Îl amuza cât de senin dădea inteligența rateuri, cum inventa lucruri, surse, cum își cerea scuze, cum te învăluia ipocrit, da, ai dreptate, dar… Îl interesa peste măsură AI-ul. Voia să știe totul despre el. „Suntem o generație fără viitor”, mi-a spus la despărțire. „Probabil vom muri cu toții, în scurt timp. AI va reuși să facă treaba asta.”

Felul în care AI-ul modifică lumea

În primăvară, l-am văzut de departe la o conferință despre AI în care erau inventariate bunele și relele entității noi care avea toate trăsăturile unei „ființe”, chiar dacă nu biologice. AI e minunată-n medicină, se zicea pe scenă, a descoperit asta și asta. În chimie a dus la premii Nobel. În astrofizică a făcut deja salturi mari de cunoaștere. Doar cu artele e o problemă, iar ele trebuie protejate. Adică trebuie date legi legat de asta, țările să-și asume protecția creatorilor umani. Și totul avea să fie bine. Singurul domeniu în care AI-ul ducea la catastrofă era educația, s-a spus, la sfârșit. Trebuia pur și simplu interzis în școală.

Când s-a terminat evenimentul, am vrut să fug după el. Din cauza aglomerației de pe hol, n-am reușit să-l ajung. I-am trimis imediat un mesaj în care i-am spus că mă bucurasem să-l văd acolo, în public, în partea cealaltă a sălii. Nu mi-a răspuns. Nici nu l-a văzut. Probabil că-și schimbase telefonul, mi-a trecut prin minte. Am verificat conversația câteva zile, apoi am lăsat-o așa. Poate se împăcase cu ideea de tratament. Poate-și revenise și era plin de energie, așa, ca altă dată.

Când am făcut o supă în ziua aceea, înainte să tai ceapa, am desfăcut-o cu grijă și i-am reorganizat foile pe blatul de la bucătărie. Am fotografiat-o și i-am trimis-o cu următorul text: Sper că din reașezarea foilor a ieșit, și-n cazul tău, împăcarea de sine. Mi s-a părut că ești bine. Ce-ai mai citit?

N-a văzut nici mesajul acesta. Nu atunci. Abia după două luni, prin mai, mi-a răspuns. „Am decis să renunț la smartphone!” a fost prima frază. Apoi a urmat: „Mi-am luat un telefon de-ăla vechi, cu taste. Nu mai văd mesajele pe WhatssApp decât o dată pe săptămână, pe computer. Și oricum n-am chef de ele”. I-am răspuns în clipa aceea și discuția a continuat despre lucrarea lui de licență, care pornea de la niște idei filosofice arhicunoscute ca să ajungă la felul în care AI-ul modifică lumea. Era riscat totul, poate n-avea dreptate. Nu, n-o făcea cu AI, s-a amuzat când i-am pus întrebarea asta. Și a pus emoticon vesel. I se părea cel mai teribil lucru cu putință. Treaba asta avea să ne usuce creierele. „De ce-ai renunțat la smartphone?” „Ca să nu înnebunesc de tot! Ajunsesem să urmăresc compulsiv tot felul de teorii, să nu mai pot dormi, să nu-mi mai pot controla gândurile care se mișcau în capul meu ca uraganul din Vrăjitorul din Oz. Mi-am dat seama că o mare parte a tensiunii mele vine din cum țin mobilul, zi și noapte, lipit de mine. De fapt, toți copiii și adolescenții, probabil că și restul oamenilor, au adicție legat de aparatul acesta. Și-n curând vor deveni dependenți total de AI.” Avusese nevoie de două săptămâni ca să se liniștească și să poată adormi mai devreme de trei dimineața. „Chiar, dumneavoastră puteți renunța la mobil o zi? Una singură?” I-am răspuns afirmativ, deși mă îndoiam de asta. Nu încercasem niciodată să-mi opresc pentru o zi telefonul.

„Ce-am făcut în vacanță?” a intrat răspunsul de la el. „Am citit literatură! Chiar am citit! M-am străduit să citesc zilnic. Cred că numai așa ne putem întoarce la noi înșine, la posibilitățile minții noastre. Și am notat fel de fel în jurnal. Nu râdeți, țin de ceva vreme un jurnal. Chiar voiam să vă scriu și eu ca să vă rog să-mi dați o listă de lecturi obligatorii. Lista aia din liceu de care ne ziceați că fără ea nu ajungem oameni întregi.” Oare o aveam la îndemână? Dacă da, să i-o trimit, că nu se mai uită la mesaje decât peste alte șapte zile. „AI-ul nu suportă ceapa” am încheiat discuția după ce i-am expediat cele peste o sută de titluri. El a pus inimioară. Am pus și eu.