Simona MODREANU
prof. univ., traducătoare, directoare Junimea

M-a atras și m-a pus pe gânduri titlul celui mai recent eseu al lui Bruno Patino, președintele canalului de televiziune Arte, Le temps de l’obsolescence humaine/ Vremea obsolescenței umane (Grasset, 2026), cuvântul „obsolescență” fiind el însuși obsolet, așa încât această mise en abyme lingvistico-ontologică dezvoltă ramificații vertiginoase, dacă mergi pe firul ei. Și am ajuns la concluzia – pe care o formulez dintru început – că atunci când indignarea, revolta, insurgența față de ceea ce ne scapă tot mai mult de sub control, ne invadează existența și denaturează creativitatea se vor toci, vom fi trecut cu adevărat în altă eră.

S-a iscat, de pildă, anul trecut, o mare discuție, care a polarizat publicul și creatorii români, în jurul interpretei virtuale de muzică pop-manele, Lolita Cercel. Proiect muzical integral realizat prin IA (chip, voce, piese) de un așa-numit Tom. Cam tot pe atunci, presa de peste ocean trezea emoții puternice relatând moartea pisicii Kit Kat, călcată de un taxi autonom, insensibil la această formă de „denivelare”, sau când cea de peste alt ocean comenta, cu un îngrijorător firesc progresiv, viața „conjugală” a japonezului X cu avatarul Orion. Sau, ca să ne apropiem de subiectul anchetei de față, să evocăm cel mai recent scandal livresc, stârnit de scriitorul haitiano-canadian Thélyson Orélien, al cărui roman, C’était ça ou mourir/ Ori asta ori moartea (publicat inițial în Québec, la editura Boréal, în martie 2026, apoi la editura pariziană Grasset, în august), a cunoscut un succes fulgerător – fiind și o epopee a emigranților, foarte la modă în contextul studiilor post-coloniale – și se afla deja pe listele scurte pentru unul dintre marile premii franceze decernate în toamnă. Numai că această autoficțiune a trezit concomitent și o vie polemică, autorul fiind acuzat că ar fi recurs la ajutorul IA generativă, drept pentru care internetul s-a inflamat, pro și contra, iar responsabilii umani, derutați, au ales indignarea și prudența. Așadar, editura canadiană a suspendat campania promoțională a romanului, pentru „a asigura liniștea” scriitorului, în vreme ce Academia Goncourt a mers și mai departe, anunțând, vineri 25 septembrie, că retrage romanul incriminat din selecția sa finală! Fără îndoială, dacă juriul celui mai important premiu a luat această decizie, nici celelalte jurii nu vor pregeta să-l imite. Inutil să precizăm că Thélyson Orélien respinge vehement aceste acuze. Nu știm cum se va încheia acest episod (care, cel puțin financiar, îi va aduce cu siguranță multe satisfacții, notorietatea, cum bine știm, fiind direct proporțională cu anvergura tărăboiului!) și nici nu are mare însemnătate în acest moment. Însă el readuce în discuție chestiunea care ne preocupă.

De fapt, aș vedea două aspecte principale în problematica „viitorului cărții”. Pe de o parte, vorbim despre componenta concretă, fizică, a cărții de hârtie, aflată în competiție cu alte suporturi ale informației. Pe de altă parte, aș spune că este fundamental să regândim semnificația simbolică a „cărții” înseși, pe care o implică și exemplul anterior. Să le luăm pe rând.

Hârtia a fost – și este încă – privită ca materia privilegiată a culturii și a transmiterii cunoașterii. Iată însă că noile tehnologii, cartea digitală sau audio, site-urile, blogurile, rețelele de socializare, platformele de distribuție online amenință radical această dominație, chiar dacă formatele respective răspund unor nevoi distincte: cartea pe hârtie este suportul predilect pentru o lectură imersivă, iar cartea digitală țintește o difuzare mai rapidă și mai largă. Editorii și librarii se simt mai mult ca oricând stimulați să ofere cititorilor o experiență de lectură unică, în care materialitatea cărții, începând de la copertă, design, culoare, hârtie, font de literă, oglinda paginii, eventuale ilustrații, calitatea vizuală a imprimării, ba chiar parfumul inconfundabil al hârtiei să reprezinte în continuare elemente de atractivitate competitive în fața accesibilității și comodității folosirii unui ecran de calculator, de eBook reader sau de smartphone. Cartea rămâne ingredientul unei plăceri complexe, senzoriale și intelectuale, o realitate estezică de neînlocuit, dar grevată de costuri, greutate fizică, dificultatea depozitării.

Ne aflăm la un punct de cotitură civilizațional, similar cu trecerea de la cuneiformele cioplite în piatră sau sulurile de papirus la manuscrisele pe hârtie, apoi la tiparul lui Gutenberg și, în final, la computer, deoarece forma fizică ne modifică practicile de lectură. Suportul „material” virtual ne face să pierdem experiența senzorială a întâlnirii cu hârtia. Sigur, e bine pentru copaci, dacă e să căutăm o brumă de consolare. Textul online adoptă formatul paginii web, obligându-ne să parcurgem o pagină practic infinită, care ia locul celor pe care trebuie să le întoarcem, chiar și virtual. Unitatea de măsură pentru lectură nu mai este, așadar, pagina clasică, ci cuvântul, numărul lor devenind decisiv. Aceasta implică și o abordare tehnică diferită a scrierii și o perspectivă diferită din partea autorului, deoarece pauzele nu mai sunt aceleași; paragrafele devin esențiale, singurele marcatoare ale pauzelor. Textul apare ca un bloc compact, unitatea sa fiind întărită, dar putând fi totodată ruptă de posibilitatea introducerii de hyperlinkuri, care trimit la alte informații conexe sau chiar la alte părți ale aceluiași text. Linearitatea tradițională este astfel înlocuită de una nouă, care include conținuturi încorporate. Deci, o cu totul altă experiență de lectură.

Și totuși, această mult și des anunțată „moarte a cărții” nu a avut încă loc. Și nici nu știm dacă se va petrece. Studii sociologice recente arată că, pentru mileniali, dar și pentru Generația Z, percepută ca ultraconectată, cartea pe hârtie răspunde unei nevoi autentice, aceea de a rupe ritmul, de a încetini, de a-și schimba gândurile ținând în mână un obiect real, cu o textură și un miros propriu. Dintr-un raport al American Library Association reiese că aceste generații vizitează mai mult bibliotecile fizice și declară o preferință accentuată pentru acestea, afirmând că au cumpărat în medie, pe lună, de două ori mai multe cărți tipărite decât în orice alt format. Studii cognitive demonstrează convingător că lectura pe hârtie favorizează o mai bună înțelegere și memorare decât lectura pe ecran. În plus, cartea are și o dimensiune identitară, fiind un marcator civilizațional; o carte islandeză nu arată la fel ca una chineză, de exemplu, pe când textul pe ecran e anonim din acest punct de vedere. Hârtia trăiește, comunică și se comunică. Ecranul doar transmite, fără culoare, fără gust, fără parfum, fără o stimulare senzorială care augmentează nu doar plăcerea lecturii în sine, ci deschide mult mai ușor poarta imaginarului.

Dar, în fond, dispozitivele culturale și mediatice ale textului și imaginii s-au suprapus și succedat dintotdeauna, fără a se anihila reciproc neapărat. Trăim cu certitudine o tranziție, dar nu sfârșitul cărții pe hârtie (tot statisticile ne informează că peste 60% dintre cititori sunt fideli – chiar exclusiv – hârtiei), lectura, mai cu seamă cea de seară, acasă, ținând și de un ritual individual și familial greu de înlocuit. Lectura digitală avansează în ritm susținut, dar rămâne, deocamdată, marginală. Evidența istorică are și ea un cuvânt de spus aici: tot ce se află pe suport digital este mult mai vulnerabil tehnologic și temporal și expus pierderii definitive decât un document pe hârtie, pergament, scoarță de copac etc. Memoria civilizației noastre pe acestea s-a clădit. Ce vom lăsa noi generațiilor viitoare? Un imens cloud doldora de toate informațiile omenirii, dar care poate dispărea într-o clipită, asemenea unui nor pe cer?

Mult mai gravă mi se pare însă alterarea, dizolvarea chiar a rolului simbolic al „cărții” ca instrument de cunoaștere și rod al creativității umane. Revenind la exemplul romanului deja evocat, al lui Thélyson Orélien, indiferent de verdictul final, dacă va exista (și al cui va fi? un alt agent IA va analiza dacă textul a folosit IA sau nu… ne vom învârti într-un cerc ridicol), deocamdată e salutară, cred, indignarea creatorilor și profesioniștilor umani, care continuă să creadă în necesitatea naturală a unor limite, chiar extinse, dincolo de care vom pipăi doar haosul. Am ajuns în era întrepătrunderii, sau a imbricării – ca să folosim un termen din fizica cuantică – în care, odată cu explozia IA, realitatea devine flotantă, instabilă, totul se amestecă indiscernabil, adevărul cu falsul, ființa cu mașina, imaginația umană cu spectaculoasa combinatorie virtuală. Periculos va fi abia când aceste lucruri vor înceta să ne mai revolte sau măcar să ne intrige. Când vom fi trecut la o civilizație amfigurică. Și când indignarea va deveni obsoletă.