Petru Bejan

Petru BEJAN

Specializată în filosofia artei și estetică analitică la Universitatea din Texas, Emily Brady critică modelul „pitorescului” în aprecierea naturii. Considerat superficial, acesta nu ar permite surprinderea bogatelor posibilități ale imersiunii într-un spațiu tridimensional, dinamic, așa cum este cel al mediului. În plus, pune foarte puțin în evidență tocmai calitățile care solicită o percepție multisenzorială. Oamenii care fac aprecieri în stilul pitoresc sunt doar „spectatori” ai „pânzelor” naturii, mai degrabă decât „participanți” la frumusețea lor. „Mediile naturale nu sunt experimentate în primul rând ca peisaje, ci mai degrabă ca medii în care subiectul estetic apreciază natura ca fiind dinamică, schimbătoare și în evoluție. Este o abordare estetică care, în diferitele sale forme, își are rădăcinile în cunoașterea ecologică, în imaginație, emoție și o nouă înțelegere a naturii ca purtătoare a propriei narațiuni”, argumentează autoarea[1].

E. Brady crede că nu putem construi un model al aprecierii naturii bazat doar pe cunoștințe științifice. Propune, în schimb, un altul, întemeiat pe datele percepției și imaginației[2]. Nu putem pretinde cunoașterii științifice să aprecieze „estetic” natura. Aceasta este dependentă în primul rând de percepțiile noastre. Atenția perceptivă este legată de imaginație, cea care poate multiplica perspectivele asupra obiectului. Percepția favorizează imaginația în cele patru dimensiuni ale sale: exploratorie, proiectivă, amplificativă și revelatorie. În aprecierea mediului natural, calitățile perceptive ale obiectului estetic și puterea imaginativă a observatorului se pot conjuga fericit[3].

E. Brady crede că este necesară căutarea de strategii care să permită trecerea de la estetica mediului la acțiunea publică. Doar o experiență cu adevărat estetică a mediului – activă, participativă și contagioasă – ar putea elimina problemele care împiedică constituirea unei estetici angajate în sfera publică[4]. Abandonarea ideii de opoziție între oameni și natură ar face posibilă valorificarea uneia dintre cele mai mari oportunități de interacțiune, în contextul mediilor care interferează practicile umane cu procesele naturale, de la natura sălbatică la cea „sistematizată”, de la peisajele agricole la grădinile amenajate cu bun-gust sau la intervențiile artistice în mediul natural (land art).

Această nouă estetică, activă și angajată, poate conduce la experiențe bogate de recunoaștere a valorii mediului. În egală măsură, poate crea condițiile depășirii granițelor dintre subiect și obiect, nonuman și uman, individ și comunitate, privat și public, căutând acel limbaj comun care să permită discuțiile despre natură și despre necesitatea protejării acesteia. Estetica mediului reprezintă oportunitatea de a crea o estetică ecologică, în care oamenii devin parte a unei comunități angajate, implicate în gestionarea și amenajarea spațiului natural.

Obiectivitatea judecăților artistice

Tot în direcția proiectelor alternative de apreciere a mediului, Noël Carroll schițează un model centrat pe conceptul afectivității. Aprecierea naturii implică cel mai adesea faptul că suntem afectați emoțional de natură, crede esteticianul american[5]. Este posibil ca „afectarea” să fie condiționată nu de datele individuale, ci de ceea ce este „natura umană” în relația sa cu spațiul natural, folosind în descrieri termeni apropiați celor din știință și religie.

Spre deosebire de modelul peisajului, modelul afecțiunii nu ne îndepărtează neapărat de obiectul aprecierii noastre și nici nu limitează reacția doar la aspectele vizuale ale naturii. Este posibil ca tocmai modul în care suntem „cufundați” în natură să fie la originea unui sentiment pe care îl experimentăm instantaneu, în termeni de admirație, uimire, spaimă, extaz. Chiar dacă cunoașterea poate da mai multă intensitate emoției provocate de prezența într-un loc anume, „uneori se întâmplă să fim mișcați de natură independent de orice cunoaștere științifică”, iar această experiență trebuie considerată o „modalitate legitimă” a aprecierii estetice a naturii[6]. Putem fi influențați de natură fără ca operațiunile cognitive implicate să mobilizeze neapărat informații elaborate în științele naturale și istorie. O astfel de apreciere poate răspunde în mai bună măsură exigenței de „obiectivitate”.

Teoriile culturale ale artei justifică obiectivitatea judecăților artistice bazându-le pe anumite exigențe, practici și forme culturale (precum genurile, stilurile și mișcările artistice), care circumscriu „operele” aflate în circulație. De regulă, acestea depind de capacitatea de a identifica corect categoria în care trebuie percepută opera de artă (frumosul, urâtul, sublimul, banalul, interesantul…). Spre deosebire de artă însă, natura nu este produsă de creatori intenționali și nici nu a fost creată în relație cu categoriile culturale recunoscute în discursul de specialitate. Tocmai de aceea, judecățile estetice care o vizează nu pot fi obiective. Sensibilitatea noastră este înrădăcinată în mecanismele de supraviețuire ale speciei și este bazată mai curând pe instinctele adaptative la realitatea imediată care ne fac să reacționăm diferit în ocazii similare. Modelul afectivității propus de N. Carroll este, așadar, o formă de apreciere a naturii nereductibilă nici la știință, nici la religie sau la orice formă de misticism[7].

Resemnificări terminologice importante se întâlnesc și într-un alt proiect estetic, schițat de Nathalie Blanc. Aceasta consideră că un concept al mediului trebuie deosebit de cel al naturii. Natura este un „obiect” exterior nouă. Lumea poate exista ca natură doar pentru o ființă care nu mai face parte din ea și care o poate privi din exterior. Pentru descrierea naturii, Blanc folosește cuvintele lui Maurice Merleau-Ponty: „Natura este un obiect enigmatic, un obiect care nu este tocmai un obiect; nu este chiar în fața noastră. Este pământul nostru, nu ceea ce avem în față, ci ceea ce ne poartă… Există natură oriunde există o viață care are sens. Natura este diferită de om și nu este instituită de el. Natura este primordială, adică neconstruită”[8]. Aceasta constituie decorul teatral al istoriei umane; ea oferă cadrul spațio-temporal în care se derulează toate activitățile omului, inclusiv cele cu privire la mediu[9].

O estetică a „naturii” ar fi diferită de cea a „mediului” în sensul că una poate fi o componentă a celeilalte, sau invers. Estetica mediului este o disciplină riguroasă, ce urmărește să determine modul în care satisfacția estetică este implicată în aprecierea și crearea mediilor – naturale sau construite. Ea caută să urmărească felul în care se poate profila un „sentiment de colectivitate” în implementarea unei estetici favorabile mediului, asociind în acest scop mecanismele cunoașterii, puterii și schimbului de informații[10].

Pentru N. Blanc, activitatea de modelare a mediului înconjurător este o modalitate de „a fi împreună”. Mediul participă atât la formarea indivizilor, cât și a colectivităților. În același timp, el devine indispensabil la constituirea propriei persoane și la poziționarea acesteia în lume. Orice ființă vie trebuie să se dezvolte în timp și spațiu, în și cu mediul înconjurător. Copacii, peisajele, cerul sunt forme care descriu ceea ce ne permite să fim împreună.

Două tipuri de experiență non-senzorială care permit înțelegerea naturii

Peisajul a devenit astăzi subiectul numeroaselor politici publice. În ceea ce privește „peisajul durabil”, cercetările recente promit să pună capăt unei concepții elitiste, patrimoniale și fixe, în favoarea alteia mai generoase – populare, inovatoare și participative. Aceste abordări trebuie să fie articulate în raport cu o altă noțiune, cea a „dezvoltării durabile”, combinând sustenabilitatea și inovația, transformările peisajului și creativitatea în toate sensurile, recunoscând că „cetățeanul” de ieri a devenit un „locuitor” tot mai implicat[11].

Nathalie Blanc consideră că „estetica este un mod de cunoaștere care participă la o sensibilitate față de forme, la realizarea indivizilor și a colectivelor”. În acest sens, estetica se ocupă cu formele de viață preocupate de succes[12]. Inspirată de pragmatismul american, Blanc pledează pentru o producere organizată a formelor cu impact benefic asupra oamenilor. Estetica promovată de N. Blanc pare mai degrabă o estetică în favoarea mediului decât o estetică propriu-zisă. Suntem invitați să gândim politici ecologice, etice și estetice rafinate, care să implementeze „forme de viață” agreabile, respectând limitele Pământului locuit.

O estetică a detașării și a neînsemnătății în raport cu natura a propus filosoful Stan Godlovitch. Pentru a aprecia natura din punct de vedere estetic, ar fi necesar să ne detașăm de orice perspectivă „centrată” fie pe om, fie pe natură, astfel încât să înțelegem lumea dintr-un număr infinit de puncte de vedere, dar în care observatorul pare a fi lipsit de importanță[13]. Godlovitch analizează două tipuri de experiență non-senzorială care permit înțelegerea naturii: experiența intelectuală sau cognitivă și experiența afectivă sau respectuoasă. Niciunul însă nu i se pare satisfăcător sau întru totul adecvat pentru aprecierea naturii. Filosoful propune un alt tip de experiență – numită „obiectivă” sau „mistică” –, una care „depășește radical punctul de vedere al spectatorului”[14].

Prin urmare, atitudinea estetică socotită corectă, potrivit lui Godlovitch, ar consta tocmai în felul în care privitorul se poate detașa atât de sine, cât și de natura însăși, pentru a o putea aprecia corect, așa cum este, adică radical independentă și autonomă. Atitudinea de distanță și neînsemnătate ne invită să ne simțim oarecum „străini” și diferiți de natură. Tocmai într-un atare context aceasta apare în „misterul” ei deplin. Doar într-o atitudine de detașare și neînsemnătate putem aprecia lucrurile naturale, nu atât în „frumusețea” lor (care ar putea fi relativă), cât în misterul lor. Sensul misterului nu presupune neapărat admirație și uimire (subiective și arbitrare, de multe ori), ci mai degrabă „dezinteres”. A adopta o atitudine de detașare înseamnă a renunța la privilegiul percepției estetice de suprafață, ea însăși limitată. Scopul detașării este nu de a înțelege sau venera natura, ci de ne ajusta comportamentul pentru a o sesiza nemijlocit, fără a încerca să o capturăm sau să o modelăm. Înțeleasă ca atitudine estetică prin excelență, perspectiva a-centrică impune distanță față de abordările culturale care aduc în atenție, prioritar, artefactele, operele de artă, adică exclusiv lucrurile produse de om, făcând loc și naturii, cu umbrele și misterele inerente.

A exista înseamnă a locui în spațiu

Dintr-o perspectivă relativ apropiată, elvețianul Gérard Hess crede că nu ar trebui interpretăm atitudinea de detașare și neînsemnătate ca o retragere din natură. Sprijinindu-se pe sugestiile lui Edmund Husserl și lui Maurice Merleau-Ponty, Hess propune o altfel de poziționare a omului – din interiorul naturii, angajând propria noastră corporalitate. Omul nu este separat de lumea naturală, iar sufletul nu este separat de corp. Corpul exprimă o unitate – a omului cu natura, a conștiinței cu propriul corp. Corpul este carne, iar carnea este natură.

G. Hess propune să abordăm problema raportului dintre om și mediu pornind de la noțiunea fundamentală de locuire. A exista, pentru o ființă umană, înseamnă „a locui în spațiu”, iar a locui în spațiu înseamnă a transforma lumea fizică într-un mediu care are sens pentru cei care trăiesc aici. Totuși, există două moduri de a privi această „locuibilitate” umană. Unul este să o evaluăm printr-o serie întreagă de indicatori cantitativi: calitatea aerului, calitatea apei, poluarea solului, meteorologia etc. Cealaltă modalitate de a înțelege locuibilitatea spațiului este calitativă; constă în a experimenta somatic sau senzorial mediul fizic, biologic și ecologic. Experimentarea locuibilității trăite este cheia înțelegerii mediului[15].

O estetică a mediului nu poate fi limitată la experiența frumuseții naturii; ea include cu siguranță frumusețea, dar și ceea ce numește Hess ca fiind „locuibilitate” și mister. Privită dintr-o perspectivă fenomenologică, estetica mediului trebuie să fie o „estetică integrală”, deoarece reunește în primul rând categoriile frumosului, locuitului și misteriosului, apoi pentru că urmărește să gândească și să experimenteze poziționarea omului dincolo de dualismul natură/ cultură. A exista înseamnă a locui în spațiu, iar a locui în spațiu înseamnă a constitui o comunitate, un ecoumene, adică a transforma lumea fizică într-o mediere. Termenul ecoumene vine din greaca veche și se referă la „lumea locuită”, spațiul umanizat și organizat, spre deosebire de spațiul sălbatic. A constitui un ecoumene înseamnă a transforma mediul înconjurător și relațiile dintre oameni într-un spațiu de comuniune, nu doar de coexistență. În a locui în spațiu, omul conjugă întotdeauna atât mediul fizic, cât și cel biologic, dar și interpretarea pe care o face asupra acestuia, cu scopul de a înțelege sensul lor.

O descentrare radicală a sinelui

Mediul care trebuie protejat este format de orice mediu natural, indiferent dacă este antropogen sau nu, atâta timp cât este probabil să fie frumos, locuibil și misterios. Aceste trei categorii estetice sunt, în opinia lui Hess, indispensabile împreună pentru o protecție eficientă a naturii. Pentru o estetică de mediu, natura trebuie să rămână frumoasă într-o atitudine estetică de dezinteres, locuibilă într-o atitudine estetică de angajament sau mediere, misterioasă într-o atitudine estetică de detașare. Acestea sunt cele trei categorii estetice pe care trebuie să le mobilizăm rezonabil împreună pentru a păstra și proteja mediul. Estetica mediului se bazează pe o ontologie a relației, participării și identificării. Această estetică se bazează, la rândul său, pe o fenomenologie a conștiinței și a corpului.

Gerhard Hess propune conceptul unei noi „conștiințe cosmice”. Experiența acesteia presupune o descentrare radicală a sinelui. „Conștiința cosmică ne permite să înțelegem relația umană cu mediul înconjurător dincolo de reducerea omului la natură sau a omului față de spirit. Natura nu este nici total diferită, nici total identică cu mine: este o alteritate la care particip datorită a ceea ce împărtășesc cu ea, propriul meu corp. Carnea lumii îmi învăluie carnea propriului corp. Această relație cu natura traduce experiența unei unități cu natura, o unitate care, dacă este suficient de puternică și pătrunzătoare, ajunge să constituie o totalitate”[16]. Conștiința cosmică are o dublă dimensiune: este o conștiință pentru că depinde de trupul meu, dar o conștiință cosmică, pentru că prin carnea mea aparțin „trupului” lumii. Punctul de vedere este cel al unui organism uman ancorat în mediul său, inserat în natură. Conștiința cosmică definește, așadar, o experiență cu două fețe: cea a corpului meu ca un corp care simte și cea a corpului ca un corp simțit, învăluit de lume. Această unitate se caracterizează printr-o mișcare de alternanță între identitate și alteritate.

Conștiința cosmică este, în fapt, experiența unității cu natura. Carnea mea face parte din „carnea” lumii; particip, altfel spus, la lucrurile lumii. Prin participare, experimentez chiar și senzația lumii însăși și a limitelor acesteia, dar întotdeauna din interior. Conștiința cosmică ne oferă o înțelegere a unei relații umane cu mediul dincolo de reducerea omului față de natură sau a omului la spirit. Natura nu este nici total diferită, nici total identică cu omul: este o alteritate la care particip datorită a ceea ce împărtășesc cu ea, propriul meu corp. Această relație cu natura exprimă experiența unei unități cu natura care, dacă este suficient de puternică și pătrunzătoare, ajunge să constituie o totalitate. La fel și estetica – „integrală” sau „integratoare” – investită cu rolul de a o descrie, înțelege și reflecta.

[1] Emily Brady, „Vers une véritable esthétique de l’environnement: l’élimination des frontières et des oppositions dans l’expérience esthétique du paysage”, în Cosmopolitiques, n° 15, Esthétique et espace public, 2007, pp. 65-76.

[2] Emily Brady, „L’imagination et l’ appréciation esthétique de la nature” (1998), în Esthétique de l’environnement. Appréciation, connaissance et devoir, Paris, Vrin, 215, p. 230.

[3] Ibidem, p. 243.

[4] Ibidem, pp. 65-66.

[5] Noël Carroll, „Être affecté par la nature: entre la religion et l’histoire naturelle” (1993), în Esthétique de l’environnement. Appréciation, connaissance et devoir, Paris, Vrin, 2015, pp. 133-167.

[6] Ibidem, p. 136.

[7] Ibidem, p. 150.

[8] Maurice Merleau-Ponty, Phenomenologie de la perception, Paris, Galllimard, 1995, p. 19.

[9] Nathalie Blanc, „Esthétique de la nature”, în Aurélie Choné, Isabelle Hajek și Philippe Hamman (dir.), Guide des Humanités environnementales, Villeneuve d’Ascq, Presses Universitaires du Septentrion, 2016, pp.158-159.

[10] Nathalie Blanc, Vers une esthétique environnementale, Éditions Quæ, 2008, p.15.

[11] Nathalie Blanc, Jacques Lolive, „Vers une esthétique environnementale: le tournant pragmatiste”, în Natures Sciences Sociétés, 17, 2009, pp. 285-292.

[12] Nathalie Blanc, Les formes de l’environnement: manifeste pour une esthétique politique, Genève, MétisPresses, 2016, p. 207.

[13] Godlovitch Stan, „Les briseurs de glace, l’environnementalisme et l’esthétique naturelle”, în Afeissa Hicham-Stéphane și Yann Lafolie (dir.), Esthétique de l’environnement. Appréciation, connaissance et devoir, trad. Hicham-Stéphane Afeissa, Paris, Vrin, 2015, pp. 169-192.

[14] Ibidem, p. 174.

[15] Gérald Hess, Esthétique environnementale: jalons, enjeux et perspective, Fabula/ Les colloques, „Dire et faire la «nature»”, 2023.

[16] Gérald Hess, „La conscience cosmique. Esquisse pour une conception non réductrice de la relation de l’homme à la nature”, în Gérald Hess și Dominique Bourg (eds.), Science conscience et environnement. Penser le monde complexe, Paris, PUF, 2016, pp. 135-176.