Dinu-Ioan NICULA

Una dintre cele mai longevive manifestări cinematografice din România (după TIFF), Bucharest International Film Festival, a răsplătit cu Marele Premiu pe regizoarea belgiană de origine română Teodora Ana Mihai, pentru filmul Heysel 85. Succesul repurtat la a XXII-a ediție a BIFF confirmă ascensiunea cineastei – cu o prezență relativ discretă în viața publică – și îndreptățește un tur de orizont asupra întregii sale cariere.

Waiting for August

Născută în 1981 la București, Teodora Ana Mihai s-a stabilit de la vârsta de 8 ani în Belgia, acolo unde, în prealabil, părinții ei ceruseră azil politic. În timpul liceului s-a mutat în Statele Unite, la niște rude apropiate, și a absolvit apoi studiile de film de la Sarah Lawrence College New York. Revenită în Belgia, a îndeplinit funcții de importanță secundară pe diverse platouri, până când norocul i-a surâs în 2014.

Waiting for August (© Clin d’oeil Films)

Ceea ce intenționa Teodora Ana Mihai să fie un film de ficțiune a devenit documentarul Waiting for August, despre șapte frați din Bacău, orfani de tată, care așteaptă ca miezul verii să le înapoieze mama, aflată la muncă în Italia. Drept cap de familie a rămas Georgiana, sora cea mare, filmul fiind și un coming of age al acesteia, pe fundalul grijilor aduse de responsabilitatea asumată. Situația grea a celor care trăiesc în apartamentul dintr-un modest bloc muncitoresc este surmontată cu zâmbetul pe buze și cu dezinvoltură, generată și de bucuria copilărească de a se desfășura în fața camerei de filmat.

La Civil

O călătorie în Mexic a pus-o pe regizoare în contact cu racila cartelurilor de droguri, care operează în cartierele semi-sărace, precum și cu o femeie care a luptat exemplar împotriva celor care i-au răpit fiica, căzând ea însăși victimă, în cele din urmă. Teodora Ana Mihai a transfigurat această poveste într-un scenariu cu final deschis; beneficiind de excelenta artistă Arcelia Ramirez și de un eminent ghid prin labirintul tenebrelor – directorul de imagine Marius Panduru –, filmului La Civil i-a fost acordat „Premiul pentru curaj”, în cadrul secțiunii „Un certain regard” a Festivalului de la Cannes, ediția 2021. Latura umanistă din titlul distincției are și acoperire valorică, aceasta fiind cea mai împlinită realizare a autoarei.

Arcelia Ramirez în La Civil (© Menuetto Film)

Jaful secolului

Coproducător pentru La civil, Cristian Mungiu i-a oferit Teodorei Ana Mihai mai vechiul său scenariu „Reostat”, suport pentru ceea ce va deveni Jaful secolului (Traffic, ca titlu de distribuție internațională). Rezonanța comercială conduce spre ideea unui film de acțiune, mai ales că subiectul „bazat pe fapte reale” (dar cu transfigurarea liberă a lor) este de notorietate: spargerea săvârșită de un grup de hoți din județul Tulcea, în 2012, la muzeul Kunsthal din Rotterdam, de unde au furat șapte tablouri, care (cu o excepție) nu au mai fost recuperate, ancheta poliției conchizând că cel puțin o parte din ele au fost arse în satul de unde proveneau făptașii.

Anamaria Vartolomei în Jaful secolului (© Mindset Productions)

Cu o predilecție pentru imagistica picturală (Marius Panduru), regizoarea construiește verosimil contextul în care migranții români organizează jaful, aceștia găsindu-și motivația morală de a fura de la cei bogați. Cultul autohton al haiduciei pare să o fi marcat pe autoare, în tandem cu ideea progresistă că oamenii (chiar și niște hoți declasați) sunt mai importanți decât operele de artă (fie ele valori unice).

În rolul Nataliei, apare pentru prima oară într-un film românesc Anamaria Vartolomei, vedetă a ecranului francez. Ochii săi mari recepționează viața în plin, atât cu mirarea că oamenii pretins rafinați sunt meschini, cât și cu suferința că Ginel, tatăl fiicei ei, devine victima unui anturaj nefast.

În a doua parte a filmului, găsirea operelor de artă furate încetează să mai fie o miză regizorală, prevalând demonstrarea vieții la limita subzistenței, pe care o duce satul de unde tinerii au luat drumul bejeniei, mod de a sugera nedisimulat injustiția socială. Având ca suport prestigiul lui Mungiu, Jaful secolului a fost propus de România la Premiile Oscar pe anul 2024, dar nu a ajuns în preajma listei scurte a fericiților nominalizați.

Heysel 85

Dacă iubitorii de pictură se vor fi simțit puțin minimalizați, același sentiment l-ar putea trăi împătimiții de fotbal, văzând Heysel 85, construit pe tragedia survenită acum 41 de ani în capitala Belgiei, când ciocnirile dintre suporterii britanici și cei italieni, înaintea finalei Cupei Campionilor Europeni (FC Liverpool – Juventus Torino), s-au soldat cu 39 de morți (în mare majoritate din peninsulă), în urma prăbușirii unui zid al stadionului.

Teodora Ana Mihai şi actorii din Heysel 85 (© Menuetto Film)

Acel meci, care se preconiza să aibă o audiență planetară (l-am văzut și noi, la generoasa televiziune bulgară) este tratat ca unul fără însemnătate în sine, o rotiță a mașinăriei capitaliste care face ca show-ul să meargă mai departe. Simplificarea este, poate, necesară pentru ca regizoarea să țină sub control demonstrația: într-o lume în care decizia aparținea bărbaților – poltroni sau alcoolici –, singura care-și păstrează busola rațională și morală e o femeie: Marie, tânăra secretară de presă a primăriei din Bruxelles (forul organizator al meciului). Fiind vorba de însăși fiica primarului, putea să-și trateze slujba ca pe o sinecură, dar alege să se implice spre a contracara abulia tatălui, covârșit de numărul paharelor de whisky. Actrița Violet Braeckman dă o interpretare ponderată personajului, fiind investită de autoare cu emblema lucidității, chiar dacă sfera sa de acțiune este limitată. Prin economia jocului (care, în general, a fost apreciat), contrastează cu caricaturalul personaj al primarului (jucat de Josse de Pauw), ba chiar și cu al soției lui obediente, trioul fiind backgroundul unei anumite conștiințe de sine pe care femeile au început s-o aibă în anii ’80. Pandantul Mariei, ca masculinitate care nu se mai impune prin ordinea naturală, este jurnalistul belgiano-italian Luca Rossi, căruia actorul flamand Matteo Simoni îi dă chipul frământării între datoria profesională și grija față de familie, venită să susțină echipa torineză, dar rătăcită în mulțimea aflată în derivă.

În acord cu directorul de imagine Marius Panduru, colaboratorul ei constant, Teodora Ana Mihai a ales soluția de a filma pe peliculă de 16 mm, reușind astfel să armonizeze estetic imaginile de acum cu cele din materialele de arhivă folosite și care, de altfel, au făcut de-a lungul timpului obiectul mai multor documentare. Incidentele sângeroase din tribune sunt juxtapuse creuzetului decizional din catacombe, unde s-a întrunit conducerea operativă, iar coloana sonoră, cu sunetele sinistre ale vechilor tribune clătinându-se din temelii, e liantul între aceste două segmente esențiale ale filmului.

Scăderea regizoarei este de a fi neglijat aproape total latura sportivă: vestiarele sunt populate cu fantoșe irecognoscibile, văduvite de trăiri, iar arbitrul elvețian André Daina (cel care, măcar formal, a avut ultimul cuvânt în decizia finală de disputare a meciului) este inexistent. De fapt, apare în înregistrarea video a fazei în care a fluierat complet eronat penaltiul din care Michel Platini a marcat unicul gol al meciului. Indecența bucuriei francezului (în raport cu contextul tragic), precedată de cea a polonezului Zbigniew Boniek, atunci când a obținut lovitura de la 11 metri, contrariază și acum (dar poate se explică prin faptul că ambii jucători nu erau italieni?), justificând privirea auctorială condescendentă asupra fenomenului fotbalistic.

Prezentat la Festivalul de la Berlin în februarie 2026, adică în anul când turneul final al Campionatului Mondial din SUA a fost deturnat de intervențiile hilar-abuzive ale lui Donald Trump, Heysel 85 vorbește și despre intruziunea politicului în „sportul rege”. O face pe un ton mediu, ca personajele sale care nu duc pertractări sofisticate și se rezumă mai curând la condiția de contemplatori ai evenimentelor care îi târăsc după ele, o maree neagră care în acea seară de mai a cuprins Bruxellesul și întreaga lume aflată în așteptarea transmisiei marelui meci. Acesta s-a jucat cu poliția în jurul terenului, carele de reportaj l-au preluat și dus mai departe, rămânând ca istoria să cântărească justețea hotărârilor luate, lucru pe care l-a făcut și prin filmul Teodorei Ana Mihai, laureat în țara ei natală, în preambulul testului major al întâlnirii cu spectatorii belgieni.