Alex VASILIU

Argument

Titlul însemnărilor de față previne lectorul deloc sau prea puțin familiarizat cu lumea jazzului că muzica aceasta a depășit de mult timp statutul divertismentului, a depășit limitele genului, afirmându-și ideatica, formele de exprimare cu valoare spirituală. Împlinirea secolului de la nașterea lui Miles Davis (26 mai) și John Coltrane (23 septembrie 1926) reactualizează discuția despre inovațiile impuse de cei doi muzicieni afro-americani. Davis a revoluționat modul de concepere și expresivitate a cântului la trompetă, Coltrane a deschis poarta spre orizonturi tradiționale aparent străine culturii muzicale inventate în America de Nord, demonstrând jazzmenilor cu vocație creatoare din întreaga lume cât de vaste le sunt posibilitățile. Tocmai evoluția lui Coltrane de la înnoirile conceptuale, de substanță sonoră (flux melodic, ambient armonic, puls ritmic), de tehnică instrumentală specifice primului stil modern de jazz – bebop – la libertatea imaginar totală a manierei free, la incantația imnică a improvizației, la dimensiunile tradițiilor, a religiilor africană, indiană și din alte zone geografic-culturale este un parcurs de la plăcerea simplă a audiției la meditația profundă. Este un parcurs greu accesibil până la formele avansate ale poemelor filosofice, dar care merită urmărit.

Primul pas al modernității

S-a numit bebop. Istoricii nu și-au armonizat părerile despre momentul, despre inventatorul formulei scurte, dar relevante. S-au evocat împrejurări din anii 1928, 1939, 1945, unii inventatori în jazzul modern (cum au fost Thelonius Monk și Dizzy Gillespie) și-au asumat proprietatea termenului. Este adevărat că silabele folosite de mulți instrumentiști americani în timpul cântului spontan electrizant, mai ales în localurile de petrecere, aveau rolul impulsionării partenerilor de scenă să mărească tempoul, să incite la apariția formulelor melodico-ritmice atractive. În această ordine de idei, rădăcina termenilor „bop”, „rebop” își merită locul în stilul de început al jazzului, scat, tipic improvizației vocale doar cu silabe accentuate puternic, fără cuvinte. Valabilitatea muzical-artistică a silabelor fără sens și-a datorat apariția unui fapt real, anecdotic: în 1926 Louis Armstrong pur și simplu a uitat versurile piesei Heebie Jeebies, dar pentru a nu relua înregistrarea, care ar fi costat mai mult, și-a continuat improvizația vocală cu acele silabe fără sens ideatic, dar sporind semnificația și atractivitatea piesei. La jumătatea deceniului 1941-’50, trompetistul Dizzy Gillespie era convins de oportunitatea silabelor intens ritmizate pe parcursul improvizațiilor, astfel că urmașul stilului scat a primit numele bop sau bebop. Astăzi contează trăsăturile caracteristice stilului rămas oldie but goldie, veșnic tânăr: frazele melodice se înlănțuie în ghirlande care testează durata cântului la instrumentele de suflat (trompeta, clarinetul, saxofonul, trombonul) pe parcursul unei singure porții de aer, inventivitatea ideilor spontane generate și în tempo ultrarapid, agilitatea tehnic-instrumentală, capacitatea de a comunica, spectaculozitatea, puterea de a electriza tovarășii de scenă și publicul.

John Coltrane s-a adaptat deplin încă din tinerețe acestei maniere. Elementul care îi lumina complementar personalitatea era energia, robustețea, o anumită ardență expresivă, dacă nu chiar virilitatea cântului la saxofon tenor. Nu îmi este pe plac descrierea de pe pagina Wikipedia în limba engleză dedicată muzicianului, unde apare cuvântul boisterous – zgomotos. Calificativul nu se potrivește deplin stilului coltraneian, nici în cazul improvizațiilor sale incandescente ca ritm, sonoritate și expresivitate de mai târziu în stil free, stil ce a ademenit mulți jazzmen din toată lumea să treacă de la agresivitatea motivată la violența goală de sens. Dar până să ajungem la nivelul complex al creației pe care o putem considera free, se cuvine descris clasicismul modernității de tip bop, ce i s-a potrivit în perioada 1956-1964. Oricare disc înregistrat în acest interval de timp ilustrează calificativul aparent contradictoriu. E greu de exemplificat. Las hazardul să rezolve dilema și iau ca prime argumente înregistrările realizate în 1958, dar publicate în 1963 pe albumul Stardust. Întâmplarea îmi servește pledoaria pentru clasicismul modernității fiindcă cele patru momente muzicale îl descoperă pe introvertitul, liricul Coltrane împărtășindu-și opinia asupra baladelor devenite ever greens în muzica pop americană și în jazz: Stardust (Hoagy Carmichael), Time After Time (Sammy Cahn), Love Thy Neighbor (Mack Gordon) și Then I’ll Be Tired Of You (Yip Harburg).

Și mai concludent este albumul chiar așa intitulat, Ballads (imprimări din 1961-1962 difuzate în 1963). Audiția atentă face posibilă receptarea fiecărei note a discursului melodic „compus” cu grija eliminării oricărui sunet, a oricărei expresii ce ar putea fi pândite de pericolul redundanței. Și expresia este reținută în toate cele zece momente muzicale, totul este esențializat. M-ar ispiti decuparea din plaja sonoră a pianului (McCoy Tyner), basului acustic (Jimmy Garrison în unele piese, Reggie Workman în altele) și bateriei (Elvin Jones). De ce? Pentru că, deși performeri ai instrumentelor, maeștri ai comunicării în timpul creării actelor muzical-artistice prin așa numitul interplay, titularii secției ritmice profund muzicalizată datorită ambientului cromatic al claviaturii au lăsat spotul luminos concentrat asupra saxofonului. Coltrane i-a dăruit toată sensibilitatea, delicatețea, lumina limpede-crepusculară potrivită acestor balade.

Stardust și Ballads sunt numai două argumente discografice pentru justețea alegerii lui Miles Davis ca „Trane” să facă parte din echipa sa când s-au înregistrat albumele definitorii pentru al doilea stil modern de jazz-cool. Dacă argumentarea suplimentară mai este de trebuință, traduc în limba română înțelesul acestui mod de exprimare muzicală: decontractat, calm, introvertit. Adevărate capodopere nu numai ale stilului cool, definind caratele moderne ale genului, poate chiar câteva reușite generale ale muzicii secolului al XX-lea, albumele (de artă) realizate de Miles Davis împreună cu John Coltrane își merită comentariul menit numărului următor al revistei.