Conclavul fantasmelor

Descriere

Ce legătură există între condotierul Robert Guiscard de Hauteville, ţandără desprinsă din Tancred, coborâtor direct din neam de vikingi pursânge, conte de Apulia, duce de Calabria şi senior al Siciliei, soţ al Sichelgaitei, prinţesă de Salerno, preafericiţii părinţi ai Mafaldei de Hauteville-Salerno, căsătorită cu contele Ramon Berenguer al II-lea de Barcelona, iar apoi cu vicontele Aimeric I de Narbonne şi nefericitul principe valah Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti, voievodul cu cea mai lungă domnie din istoria Principatelor? Aparent, niciuna… Ce îl leagă pe aventurierul grec Byzas, întemeietorul Bizanţului, de revoluţia anticomunistă de la Timişoara din 1989? Nimic…

Ce au în comun cetatea Esztergom, capitala regatului ungar a lui Géza, fiul lui Taksony, căsătorit cu Şarlota, fiica lui Gyula de Alba Iulia şi tată al primului rege maghiar, Ştefan I, şi Istanbulul anului 2025? La prima vedere, tot nimic! Dar pentru că literatura, romanul, în speţă, vorbesc despre viaţă şi lume nu aşa cum sunt ele, ci cum ar putea fi, asemenea relaţii şi conexiuni subterane sunt, în întregime, excluse. Dacă nu există, ele pot fi şi trebuie inventate, mai cu seamă că unii oameni sunt sortiţi darului de a vorbi cu umbrele, de a călători în trecut, dar şi în viitor, după cum le e voia şi înţelegerea cu fantasma pereche…

Cu aceste temeiuri, fascinată de posibilitatea de a rătăci fără fruntarii în imaginar, dincolo de orice logică deterministă, Liliana Ardelean face şi în <em>Conclavul fantasmelor </em>sau Aventurile Mafaldei de Hauteville, demonstraţia că istoria nu e (doar) cronologie, succesiune riguroasă de evenimente, ci mult mai mult: o perpetuă şi bizară tectonică a unor plăci temporale care se mişcă aleatoriu, se apropie şi se îndepărtează la întâmplare unele de altele, în funcţie de meandrele imprevizibile ale fanteziei. Iar când scriitoarea identifică, printre mii şi mii de documente reale, vârful de ac al vreunui cât de mic indiciu comun, nu-i mai rămâne decât să declanşeze naraţiunea: fapte vitejeşti de odinioară, devin legende şi poveşti nemuritoare, basme încărcate de mister, fantasme şi proiecţii pline de magie.

Marian ODANGIU

&nbsp;

Numai că ea era o fire cam rebelă de felul ei şi greu de strunit. Nimeni nu o putea opri atunci când ea-şi punea în minte să facă ceva anume. Ori să nu facă ce s-ar fi căzut şi s-ar fi aşteptat de la rangul ei. Isteaţă foc, depăşea cu mult cuprinderea minţii oricărui copil de vârsta ei. Adesea judeca precum un om mare. Pe deasupra, era născocitoare foarte, de nici cu gândul nu gândeai. Era greu să i se pună careva de-a curmezişul. Nici măcar formidabilul ei tată nu era în stare s-o stăpânească…

– Zilele trecute se zbenguia desculţă, prin curtea din spate cu nişte copii de servitori. Ştie că nu se cade. Că nu are voie să facă ceea ce face plebea, fiindcă este fiica cui este. Toată s-a umplut de colb pe picioare, iar botinele cele scumpe, din piele de căprioară şi le aruncase cât colo, ca pe un gunoi. A trebuit să fie luată pe sus de acolo, altfel nu s-a dat dusă. S-a zbătut ca un peşte-n mreajă. Pe deasupra s-a mai şi obrăznicit când mi-a fost adusă dinainte şi am mustrat-o. Cică nu-i place să se joace cu copiii de lord. „Aceia-s nesăraţi şi proşti”, acesta-i fu răspunsul înfumurat.

– De ce înfumurată? E o fire îndrăzneaţă. E fiica tatălui ei. Bună sămânţă!