Valeriu GHERGHEL

Acum două zile, din însemnare în însemnare, am căzut visător peste o notă mai veche dintr-un caiet și mai vechi. Am descoperit un an, un nume, un titlu, o cifră. Nota suna destul de misterios: „În 1886, W.E. Gladstone citește pentru a treizecea oară Iliada lui Homer în original”. Nu știu foarte precis de ce am consemnat acest amănunt. Dar am o bănuială. De obicei, un individ normal nu citește de atâtea ori o carte clasică. Dacă ar fi fost vorba de un roman, de Mizerabilii, de Insula misterioasă, de Prinț și cerșetor, să zicem, faptul în sine n-ar fi reprezentat mare lucru. Oricine poate citi un roman de 30 de ori. Sau de 50 de ori. Cu Iliada în greaca veche e altceva.

Cifra 30 m-a făcut dintr-o dată visător. Am început cercetări minuțioase, săpături, investigații. Am tras cu urechea, cu ochiul. Am deschis biografiile oamenilor celebri. Am verificat listele tuturor oamenilor uitați. Am răsfoit enciclopediile. Am ridicat de subțiori bibliotecare trupeșe pentru a le ajuta să acceadă tocmai la raftul de sub tavan. Într-un târziu, m-am luminat. Notez mai jos rezultatul iluminării mele.

William Ewart Gladstone (1809-1898) a fost un om politic englez. A ajuns de patru ori prim-ministru al Marii Britanii (pe atunci un imperiu). A împărtășit idei liberale. I s-au ridicat statui ca unui binefăcător al nației. Și totuși… Mult mai interesantă decât activitatea lui politică mi s-a părut aceea de cărturar elenist. Înainte de a-și pierde vremea cu discursuri viclene în Parlament, William Ewart Gladstone fusese un clasicist. Și nu unul de rând. Publicase câteva cărți despre Grecia antică, despre epoca eroilor, despre poemele homerice. Citez doar lucrarea în trei volume intitulată Studies on Homer and the Homeric age (1858).

Ce a observat W.E. Gladstone și nu observase nimeni până la el? Faptul că, în Iliada și Odiseea, Homer nu folosește niciodată (dar niciodată!), pentru a caracteriza văzduhul     sau marea, adjectivul „albastru”. În lexicul homeric nu există acest termen. Poetul spune despre apa mării, de nenumărate ori, că are culoarea întunecată a vinului: „oinops ponthos”. Nu spune că este albastră (sau verde). La Homer, întunecate ca vinul sunt, uneori, vitele, dar și frunzele de măslin. Cromatica homerică pare cu totul bizară. Gladstone descoperă, astfel, că vocabularul grec nu avea cuvinte pentru culorile verde și albastru. În consecința acestui fapt (absența termenilor), autorul afirmă că grecii nu percepeau pur și simplu aceste culori. Pare destul de ciudat, nu? Ipoteza lui Gladstone a inaugurat, firește, o discuție interminabilă.

Mă întorc la însemnarea din caiet. Curios mi se pare faptul semnalat de savant și mult mai puțin acela că în 1886 citea pentru a treizecea oară Iliada. Nu citea de plăcere, ci de nevoie. Căuta cuvântul „albastru” în versurile lui Homer.

O precizare de final. Savanții pretind că ordinea descoperirii culorilor este următoarea: negru, alb, roșu, galben, verde, albastru.

*

Nici limba elină și nici limbile vorbite de celți nu disting cu precizie între culorile verde și albastru. Prin termenul glaukos grecii le desemnează pe amândouă deodată. Apa mării era glaucă, cum și frunzele de măslin, cum și ochii zeițelor…

În dicționarul lui Bailly, adjectivul glaukos înseamnă:

  1. a) strălucitor, scânteietor (de aici termenul glaukôpis care caracterizează ochii strălucitori, clari, luminoși ai zeiței Atena);
  2. b) de culoare glaucă: id est albastru amestecat cu alb sau, alteori, albastru închis; în fine, chiar „de culoarea măslinului”; și unele pietre prețioase au această culoare nedeterminată: berilul, topazul etc. (cf. M.A. Bailly, Dictionnaire grec-français, Paris, Librairie Hachette, 1928, p. 406).

Și francezii folosesc sintagma „regard glauque”. În română, termenul e mai rar. La noi, Șerban Cioculescu l-a folosit în două rânduri cu trimitere la (pretinșii) ochi verzi ai Marthei Bibescu. Martha Bibescu avea, de fapt, ochi căprui. O dată, în articolul intitulat „Ochii Martei” (în Amintiri, București, Editura Eminescu, 1981, la pp. 395-399): „N-am mai întâlnit niciodată privirea glaucă, de zeitate marină, a mândrei scriitoare…”; și încă o dată, în „Cu privire la… privirea glaucă a Marthei” (articol cuprins în același volum la pp. 399-402).

Și N. Iorga a folosit cuvântul glauc, dar ca substantiv, într-o pagină din Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, scriind, de exemplu: „Ochii albaștri de un glauc ca al lagunelor” (București, Editura Minerva, 1981, vol. 2, p. 69). La Veneția, tânărul studios admirase „canalul glauc” (2, p. 51).

Cioculescu și Iorga nu se pun, așadar, de acord. Cioculescu înțelege prin glauc culoarea albastră. Iorga, verdele întunecat al lagunei. Cine a fost mai aproape de semnificația termenului grec nu știm.