Ioana PÂRVULESCU
Ioana PÂRVULESCU este scriitoare, traducătoare și profesor emerit al Facultății de Litere din București. Romanele ei s-au tradus în 15 limbi europene. A obținut premii naționale și, de două ori, Premiul Uniunii Europene pentru literatură.
Scrieri principale: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăți literare (1999), Întoarcere în Bucureștiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005), În Țara Miticilor (2007), Întoarcere în secolul 21 (2009), Viața începe vineri (2009), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012), Cum continuă povestea (2014), Inocenții (2016), Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor (2018), Prevestirea (2020), Aurul pisicii (2024), Alfabetul domnilor (2025).
Traduceri: Angelus Silesius, Călătorul heruvimic/ Cherubinischer Wandersmann (1999), Maurice Nadeau, Să fie binecuvântați (2002), Laurent Seksik, Consultația (2007), Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor (2007), Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătății (2014), René Goscinny & Albert Uderzo, Asterix, viteazul gal (2017), René Goscinny & Albert Uderzo, Cosorul de aur (2018), René Goscinny & Albert Uderzo, Asterix și goții (2019), A.A. Milne, Când eram foarte tineri (2019), Axel Scheffler, Franz Wittkamp, Prietenii noștri pisoi (2023).
Rainer Maria Rilke
Singurătatea
Singurătatea ca o ploaie pare
îi iese serii în întâmpinare,
din mări, din șesuri largi pierdute-n zare,
urcă la cer, unde-i la ea acasă.
Și-abia din cer peste oraș se lasă.
Plouă întruna-n timpul androgin,
când străzi chiar zilei calea i-o ațin
când trupul care n-a găsit nimic deplin
fără-amăgiri și trist de altul se desparte;
când oamenii ce se urăsc de moarte
sunt obligați să doarmă într-un singur pat:
Atunci singurătatea cade-n râuri ce se zbat.
Die Einsamkeit
Die Einsamkeit ist wie ein Regen.
Sie steigt vom Meer den Abenden entgegen;
von Ebenen, die fern sind und entlegen,
geht sie zum Himmel, der sie immer hat.
Und erst vom Himmel fällt sie auf die Stadt.
Regnet hernieder in den Zwitterstunden,
wenn sich nach Morgen wenden alle Gassen
und wenn die Leiber, welche nichts gefunden,
enttäuscht und traurig von einander lassen;
und wenn die Menschen, die einander hassen,
in einem Bett zusammen schlafen müssen:
dann geht die Einsamkeit mit den Flüssen…
(1902)
Sunt foarte singur pe lume
Sunt foarte singur pe lume, dar tot nu-s singur destul,
să sfințesc ore și nume.
Sunt pe lumea asta prea mic și tot nu-s mic destul,
în fața-ți un lucru să fiu,
beznă cu spirit viu.
Îmi vreau vrerea și mă vreau al vrerii-nsoțitor
pe drum către faptă
și vreau ca-n vremuri cu chip așa șovăitor,
când ceva ne așteaptă,
ori cu-nțelepții să fiu anume,
ori singur pe lume.
Vreau să-ți reflect făptura, s-o oglindesc deplin
nu vreau s-ajung un orb, prea bătrân să devin
să-ți pot purta portretul, și greu, și mișcător.
Vreau să mă desfășor.
Să rămân îndoit nu accept nicidecum
că-s măsluit acolo unde-ndoit apar.
Iar simțuri cu har
se-adeveresc în tine. Mă descriu ca și cum
aș fi un tablou cunoscut,
mult și de-aproape văzut,
ca un cuvânt revelator,
ca urciorul zilnic de-acasă,
ca fața mamei, trasă,
ca un vapor,
care să mă poarte
prin furtuni de moarte.
Ich bin auf der Welt zu allein
Ich bin auf der Welt zu allein und doch nicht allein genug
um jede Stunde zu weihn.
Ich bin auf der Welt zu gering und doch nicht klein genug
um vor dir zu sein wie ein Ding,
dunkel und klug.
Ich will meinen Willen und will meinen Willen begleiten
die Wege zur Tat;
und will in stillen, irgendwie zögernden Zeiten,
wenn etwas naht,
unter den Wissenden sein
oder allein.
Ich will dich immer spiegeln in ganzer Gestalt,
und will niemals blind sein oder zu alt
um dein schweres schwankendes Bild zu halten.
Ich will mich entfalten.
Nirgends will ich gebogen bleiben,
denn dort bin ich gelogen, wo ich gebogen bin.
Und ich will meinen Sinn
wahr vor dir. Ich will mich beschreiben
wie ein Bild das ich sah,
lange und nah,
wie ein Wort, das ich begriff,
wie meinen täglichen Krug,
wie meiner Mutter Gesicht,
wie ein Schiff,
das mich trug
durch den tödlichsten Sturm.
(1899)
Hermann Hesse
În ceață
Straniu, să umbli prin ceață!
Solitare sunt tufe, coline,
Copacul nu-și vede perechea răzleață,
E singur oricine.
Câți prieteni lumea-mi avea,
Când viața mi-era doar lumină,
Când cețuri se lasă azi peste ea,
Nu văd pe nimeni să vină.
Așa-i, nu-i nimeni înțelept
Cât bezna adâncă n-o știe,
De neoprit, tiptil și drept,
Ea-l separă de toți pe vecie.
Straniu, să umbli prin ceață!
Prin viață mergi singur, știu bine.
Omul nu-și vede perechea răzleață,
E singur oricine.
Im Nebel
Seltsam, im Nebel zu wandern!
Einsam ist jeder Busch und Stein,
Kein Baum sieht den andern,
Jeder ist allein.
Voll von Freunden war mir die Welt,
Als noch mein Leben licht war;
Nun, da der Nebel fällt,
Ist keiner mehr sichtbar.
Wahrlich, keiner ist weise,
Der nicht das Dunkel kennt,
Das unentrinnbar und leise
Von allen ihn trennt.
Seltsam, im Nebel zu wandern!
Leben ist Einsamsein.
Kein Mensch kennt den andern,
Jeder ist allein.
(1905)
Leave A Comment