Cristina FLORESCU

Titlul cuprinde două părți ciudat alăturate, asociere făcută nu la întâmplare, ci pentru ca narațiunea explicativă să unească, de-o parte și de cealaltă a izvorului lexical, anumite maluri semantice.

Expresia a fi (sau, uneori, a trăi) cu picioarele pe pământ este cunoscută, în română, atât în această formă, afirmativă, cât și în forma negativă a nu fi cu picioarele pe pământ – cea din urmă mai frecventă – conform DLR, dicționar pe care-l avem mereu ca punct nesmintit de pornire.

Fiind eu contaminată iremediabil de superbia terminologiei astronomice, trebuie să atrag atenția că în rândurile de față ne-am putea pune problema dacă pământ nu poate fi cumva scris cu majusculă astronomizantă, Pământ. De ce ? Pentru că atunci când, cu alte cuvinte, suntem cu capul pe umeri, când suntem atenți și implicați, când avem simțul realității (indiferent care ar fi această realitate aproape niciodată aceeași pentru toți vorbitorii), pământ nu este numele propriu al planetei noastre, ci înseamnă lumea socială căreia-i aparținem, grupul social din care facem parte.

Luând lucrurile sistematic, pământ înseamnă, în primul rând, „scoarța globului terestru, suprafața pe care trăiesc oamenii și celelalte forme de viață”. Urmărind și frecvența lexemului, Pământ este apoi numele celei de a treia planete de la Soare din Sistemului nostru Solar. Urmează sensul care include, în semele sale dominante, accepția „totalitate a locuitorilor acestei planete, omenire”. În sfârșit, simplificând mereu și foarte mult faptele lexicale, lexemul desemnează ceea ce alcătuiește partea solidă a suprafeței terestre, țărâna, tina, materia compactă pe care trăim, pășim, călcăm, debarcăm, aterizăm. Nu mă refer, evident, la portavioane, una dintre realizările gigant ale pământeanului războinic care a inventat aterizări spectaculoase pe navele oceanului planetar. De altfel, inventatorii portavioanelor sunt oameni practici, cu picioarele pe pământ.

Nu se poate să nu exemplific expresia luată în discuție prin citate care să ne susțină înțelegerea. Mă opresc la două fraze din lumea literelor, lume frământată, alambicată, efervescentă, însă pașnică în comparație cu acvaticele portavioane. Aici, în acest univers existențial al literaturii, expresia glisează semantic frecvent, exprimând o stare, aproape confuză, între admirație, milă și ușor dispreț. Primul citat cuprinde vocea lui Cărtărescu, din al doilea volum al Jurnalului său (2005, Humanitas, p. 353): „Cartea [analizată de Mircea Cărtărescu]… e destul de conservatoare și unilaterală, dar pentru mine are meritul că-mi arată cum se văd lucrurile dintr-o astfel de perspectivă cam bătrânicios moralistă, dar până la urmă destul de cu picioarele pe pământ”. Spusele lui Constantin Țoiu (România literară, nr. 37 din 2009, p. 15) dezvăluie una dintre stările de spirit ale bucureșteanului, conținând aciditate duioasă, revigorantă: „Fiecare metropolă capătă, prin periferiile ei active, un ton ce dă suflet orașului. Spiritul bucureștean e antigogoașa, înțeparea enormității. El te judecă după ce faci, nu după fumurile pe care le ai. El are în cutele zeflemelei ascunsă pasiunea de a fi, de a trăi cu picioarele pe pământ… În zona asta, până și cea mai înflăcărată canțonetă suferă modificările locului, de un comic refrigerent unic, ca refrenul auzit pe platforma tramvaiului 6, cântat în gura mare de un băiat: «Ca-ra-ga-ța del mio cuore sei».”

Acum trebuie să înțelegem împreună de ce am ales Kiribati. Este numele unei țări formate din peste treizeci de insule mititele din Oceania. Toate exotismele denominative se adună în jurul numelor acestor insule (care se grupează mai ales în trei mini-arhipelaguri aflate între hotarele Republicii Kiribati). Sonorități minulesciene impresionează. Fărâmele acestea de pământ se numesc, de exemplu: Makin, Butaritari, Marakei, Abaiang, Tarawa, Maiana, Abemama, Aranuca, Nonouti, Tabiteuea, Nikunau, Onotoa, Tamana, Arorae.

Statul Kiribati depășește cu puțin 800 km2 (este vorba, se înțelege, de pământ, de uscat, pentru că perimetrul insulelor acoperă cam 5.000.000 de astfel de kilometri), iar oamenii trăitori pe respectivele insule aparținând Oceaniei sunt puțin peste 100.000.

Se găsesc multe lucruri atrăgătoare în aceste locuri aproape ciudate. Aici există Kiritimati, cea mai întinsă porțiune de pământ a acestui Stat, care reprezintă primul teritoriu de pe Glob care pășește în noul an (din această cauză, Kiritimati mai este numită și Insula Crăciunului). Arheologii consideră (cu dovezi semnificative) că prima populație trăitoare pe aceste insule a fost o populație ziană (a nu se confunda cu malaezian!!), din familia austroneziană, grupul micronezian. Limba cea mai răspândită (alături de engleză) este gilbertana sau gilberteza (localnicii o numesc kiribati), după numele căpitanului englez Thomas Gilbert care a navigat, în această zonă, descoperind o serie dintre insule, în anul 1788 (conform surselor online). De fapt, totul se dovedește fascinant la acest grup de pământuri cu floră și faună pe alocuri șocante. Este atrăgătoare istoria populațiilor care trăiesc aici; uimesc limbile, componența lor, închegarea și structura limbii literare proprii datorată primelor traduceri ale Bibliei.

Însă nu din cauza acestor elemente exotice mi-a atras atenția Republica Kiribati cu o existență socială complicată. Nici sărăcia acesteia, recunoscută la nivel mondial, nu m-a făcut să scriu aceste rânduri. Ceea ce m-a impresionat a fost un articol de pe euronews.ro. Citez: „Conform specialiștilor în geologie, Kiribati va dispărea în următorul secol, pentru că insulele vor fi acoperite integral de apă din cauza creșterii nivelului Oceanului Planetar. Președintele [reales al] acestei țări, Taneti Maamau, a făcut mai multe apeluri la națiunile înstărite pentru a ajuta la ridicarea artificială a insulelor”. Apelul la bogații lumii este disperat, motivația dură: statele dezvoltate sunt acelea care au determinat sărăcirea insulelor și au contribuit la toate aspectele neplăcute care distrug astăzi, prin inundație progresivă, aceste fărâme de uscat.

Nu am aflat cât de mult se lucrează la înălțarea insulelor. Se pare, însă, că a început, cu o contribuție mondială destoinică, relocarea kiribatezilor spre alte insule.

Vedem cât de mult ar dori melanezienii locului să poată fi cu picioarele pe pământul lor. Situația este dramatică pentru că acești locuitori ai Oceaniei speră să-și păstreze locul milenar pe suprafața Terrei – primii dintre ei ajungând pe aceste insule din secolul al doilea î.Hr.

De fapt acum, în acest caz punctual, ortografia corectă a expresiei ar putea fi: cu picioarele pe Pământ.

Nu se poate să nu ne gândim câte avantaje are, totuși, românimea trăitoare într-un spațiu cu de toate cele bune și frumoase la îndemână. Dumnezeu i-a dat și românul „de la sudul și nordul Dunării”, „de dincolo și dincoace de Carpați” s-a priceput, prin luptă sau prin rezistență tenace, „să-și pună în traistă”. S-a unit, a luptat când de-a dreapta spre stânga, când de-a stânga spre dreapta, a trecut munții, a călătorit cu plutele la vale ca să ducă lemn de construit și rostuit trai greu, dar temeinic. A avut oameni bravi în fruntea structurilor sociale pe care și le-au întemeiat cu greu, oameni care au știut să negocieze cu mai marii lumii de atunci. Și, când românul n-a avut încotro, a rezistat cu tenacitate. A format nuclee socio-culturale care au lipit bucățile de neam uneori zburătăcite.

Însă cam de trei sferturi de veac lucrurile au început să meargă de-a-ndoaselea: când cu susul prea în sus și cu dosul prea în jos, când invers. Atunci când politicianul este prea unsuros și își apără abuziv partea, este admonestat și, de multe ori (dar nu totdeauna!), amendat electoral ori prin demonstrații de protest. Când apare un politician mai aspru, care le spune și le face de-a dreptul, acesta trezește, de asemenea, animozități nesfârșite, revolte și furii socio-parlamentare. S-ar părea că nu ne mai putem găsi calea de mijloc. Cale pe care acum, astăzi, nimeni nu știe exact cum s-o aleagă. Ori, dimpotrivă, toată lumea știe, are soluții contradictorii, vociferate adesea, mai mult sau mai puțin agresiv, de politicieni care pot dovedi rea credință sau care, în cel mai bun caz, nu sunt cu picioarele pe pământ.

Sigur, spunem mereu: suntem latini, balcanici, sud-est europeni și deținem, din toate trăsăturile acestei combinații, cele mai elastice caracteristici. Este bine? S-ar putea dovedi că nu. Este rău? Nici asta nu se poate spune pe de-a-ntregul. Insist, subliniind cu încăpățânare, că avem, totuși, un produs unic, unanim apreciat de specialiștii lumii: lucrul nostru cel mai de preț este limba română. Dar nu pot pune mâna în foc că nu mai avem multe altele la fel de frumoase și de bune, pentru că în calitate de lingvistă sunt prea subiectivă.

Ceea ce știu realmente sigur este că, exprimându-se în această limbă expresivă, românii spun clar că s-au săturat de clasa lor politică. Și au arătat acest lucru pe toate căile posibile. Nu pot să nu le remarc vorbele, dar nici nu sunt de acord cu ducerea în absurd a faptelor sociale: să aiurești „AURitor”, sau să plângi pe umărul unei puteri care te-a decimat de-a lungul unor decenii știute…

Retragerea în zeflemeaua caracteristică neamului nu e o soluție. Nu te poți da deoparte și să te prefaci că nu vezi ce-i în jurul tău social.

… Poate numai o retragere scurtă, cât să ne tragem sufletul și să înțepăm cum putem pe cei care se fac singuri de râs. Adică, uitându-ne spre politicieni, să zicem, împreună cu Țoiu: „Ca-ra-ga-ța del mio cuore sei”.