Mirella PATUREAU

După patru ani de lucrări, Théâtre des Amandiers din Nanterre și-a redeschis porțile la începutul lui ianuarie al acestui an cu un spectacol eveniment[1], semnat de regizorul dramaturg, Joël Pommerat[2]. Vreme de patru ani spectacolele şi premierele au continuat totuşi într-un spaţiu provizoriu, un cort imens cu o scenă și o sală de aşteptare pe pereţii cărora erau afişate imagini din spectacolele de odinioară, un bar cu câteva fotolii și un colț de librărie. Totul avea un farmec special, amestec de nostalgie al unui trecut mereu prezent şi permanenţa unui teatru pe cale să se reinventeze. Şi cum spunea un personaj dintr-o livadă de vişini de odinioară, la revedere lume veche, bun venit lume nouă! Clădirea e de fapt o reconstrucţie a vechiului teatru, construit în 1976, dar merită să amintim că istoria activității teatrale în această suburbie din regiunea pariziană cu o importantă populaţie de muncitori imigranţi a început din 1965 când compania Pierre Debauche s-a instalat pe un teren viran de la marginea orașului. Primul director la cârma Teatrului des Amandiers a fost Patrice Chéreau, personalitate mitică a teatrului francez, urmat de alţi regizori importanţi, Jean-Louis Martinelli, Philippe Quesne, şi de doi ani, Christophe Rauck. Teatrul are astăzi o sală mare de 800 de locuri complet renovată, și o sală transformabilă de la 50 la 200 de locuri, cu acces direct în parcul din jurul clădirii cu o posibilitate de a juca în aer liber.

Pommerat nu vine nici el pentru prima dată la Nanterre. Îmi amintesc aici de un spectacol din 2015, în febra şi angoasa care cuprinsese Parisul în urma atentatelor, cu Ça ira (I) Fin de Louis, inspirat de Revoluţia franceză din 1789. (Era prima dată când la intrarea într-un teatru soldaţi înarmaţi ne controlau genţile şi hainele. Nu pot spune că ne-am obișnuit, dar atmosfera s-a mai relaxat.) De câțiva ani însă terenul său de predilecţie a devenit copilăria și mai ales, misterele adolescenței. Spectacolul de astăzi se înscrie astfel într-o continuitate, un ciclu de versiuni scenice ale unor basme bine cunoscute, Scufiţa roșie, în 2006, Pinocchio, 2008 și Cenușăreasa, 2014, sau Poveşti şi legende în 2019, care deconstruiau partea magică, supranaturală a poveştilor, citite cu ochii generaţiei Z. Cu spectacolul de azi însă, direcţia e alta, procedura e inversă, suntem în faţa unei poveşti fantastice, fără nimic parodic sau demistificat, şi unde, dimpotrivă, e subliniată latură misterioasă, sumbră a poveştii. Până unde convinge linia asta, rămâne de văzut. Titlul poate trimite la cartea contesei de Ségur, Fetițele model, 1858 (Les petites filles modèles), cam departe în epocă, dar spectacolul lui Pommerat nu e o replică modernă, ci mai degrabă un soi de false friend, sau mai degrabă un soi de creatură de Schrödinger: cu un titlu fals provizoriu și în același timp definitiv, căci e o poveste în același timp închisă dar și neterminată, la intersecţia între două lumi paralele și opuse. Sau lumea preadolescenţilor și cea a adulților, între un cotidian banal și unul fantastic, între realitate și poveste.

Spectacolul se deschide cu două siluete ce vin de departe, crescând treptat, printr-un efect de video care multiplică perspectiva, cu nuanțe de gri care se sting gradual într-un peisaj aproape lunar. Siluetele se apropie din ce în ce, avansează spre noi ca și cum ar veni dintr-un alt univers sau din trecut. Ca și cum regizorul ar traduce în imagini formula „A fost odată…”, suntem încă pe tărâmul basmelor. Descoperim apoi de fapt două fetiţe, două eleve din ziua de azi, care la prima vedere se detestă dar care sfârșesc prin a deveni prietene. Ajung chiar să se întâlnească noaptea în secret, își povestesc istorii, își inventează alte vieți. Marjorie (Coraline Kerléo) şi Jade (Marie Malaquias) sfidează amândouă regulile și disciplina școlară, şi mai ales lumea adulţilor abuzivi și autoritari. Vocea off a tatălui sună ca un reproș, „Fă-ți lecțiile, la culcare, căci mâine nu vei fi în formă pentru proba de matematică”. Jade îi bănuiește chiar pe părinţi că la venirea nopţii se transformă în creaturi diabolice. În paralel, de la începutul spectacolului, o voce (Eric Feldman) povestește în întuneric despre o cutie în interiorul căreia este închisă o creatură necunoscută, venită din altă lume, pedepsită pentru o iubire vinovată şi căzută în galaxia umană și astfel supusă Timpului și Morții, ceea ce vocea prizonieră nu știe și își va căuta partenerul înaintând inexorabil spre bătrâneţe. Adevăruri cumplite pe care fetițele noastre le ignoră, refugiate într-o lume imaginară. Căci, pentru a rezista părinţilor, sau lumii mature ce le așteaptă, cele două fetiţe au un dar pe care adulţii îl ignoră sau l-au uitat: cel al imaginaţiei, sau calea visului, care face să sară în aer toate limitele şi lasă loc imposibilului. Basmul devine atunci un soi de spațiu de rezistenţă, iar supranaturalul reprezintă pentru personaje un mijloc de a înfrunta realitatea prea violentă sau neînțeleasă.

Regizorul debarasează scena de tot ce e superflu, adulții și lumea lor sunt doar voci sau umbre malefice, forţe opresive până la monstruozitate. Cotidianul inofensiv poate căpăta însă treptat forme ameninţătoare, ursulețul de pluș al unei fetiţe se poate transforma în cursul nopţii în monstru ameninţător, umbrele pândesc din toate colțurile. Scenografia (Eric Soyer) modelată de lumină, bandă sunet și video insolite, introduce un joc de oglinzi permanent între lumi și aparențe antagoniste. Momentele video (Renaud Rubiano) se prelungesc și amplifică subtilul joc de oglinzi al spectacolului. Regăsim procedeele scenice familiare ale esteticii lui Pommerat, fondu au noir, sau trecerea treptată spre obscuritate, înlănţuind scenele, imaginea se şterge treptat până la întunericul total, se reîntrupează apoi în altă lumină.

Povestea Fetiţelor moderne (titlu provizoriu), rămâne totuși o fabulă cuminte, care amintește că pentru a deveni adult trebuie să înveţi să traversezi obscuritatea şi spaimele ei fără să renunți la puterea imaginaţiei. Un voiaj gentil, în ciuda monștrilor de pluș, care nu prea ne mai sperie pe noi, spectatori adulți, o incursiune abilă dincolo de magie şi de supranatural pentru a reveni într-o lume adultă dar reconstruită.

[1] Fetiţele moderne (titlu provizoriu), Les petite filles modernes (titre provisoire), creație teatrală de Joël Pommerat, scenografie și lumini Eric Soyer, producţie Compagnie Louis Brouillard în cadrul Festivalului de toamnă parizian, Théâtre des Amandiers, Nanterre, 18 decembrie 2025 – 24 ianuarie 2026.

[2] Joël Pommerat, născut în 1963, fondează Compania Louis Brouillard în 1990. Montează propriile sale texte, elaborate în timpul repetiţiiilor, écriture de plateau, se autodefineşte ca autor de spectacole. Un teatru vizual, în același timp intim și extravertit. A fost invitat de două ori în România, Cet enfant (Copilul acesta), în cadrul FNT, 2008 şi la Festivalul de la Sibiu în iunie 2014 cu un spectacolul revelaţie, La Réunification des deux Corées (Reunificarea celor două Corei). Textul a fost jucat în limba româna la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, traducere de Vlad Russo, regia Radu Alexandru Nica, septembrie 2014.