Miruna TURBATU

Adelin Petrișor, În direct din linia întâi, Editura Polirom, 2025

Jurnalistul de război Adelin Petrișor, unul dintre reporterii români consacrați pentru activitatea din zonele de conflict, scrie și publică în 2013 memoriile sale din drumurile făcute în cele mai fierbinți zone ale globului, în perioada 1999-2008. Volumul Războaiele mele întrunește confesiuni despre regulile scrise și nescrise ale unui front, despre practicarea meseriei de jurnalist în condiții puțin spus incomode și despre cum arată umanitatea acolo unde omul e prins între pace și violență, între viață și moarte. Peste 12 ani, el publică un nou volum, În direct din linia întâi, aproape identic în formă, însă care dezvăluie un reporter maturizat de noi conflicte și de o breaslă aproape desfigurată.

Unul dintre lucrurile pe care mi le doresc cel mai mult de la jurnaliști – în afară de, bineînțeles, să-și facă meseria onest și profesionist – ar fi ca aceștia să-și povestească experiențele de pe teren. Granița dintre presa de calitate și presa de umplutură ar fi probabil mai clar delimitată pentru public dacă acesta ar putea urmări și ce se întâmplă dincolo de ecran și de articole pe internet; dacă ar putea afla mai multe despre cum se desfășoară munca jurnaliștilor, dincolo de roadele lor. Așadar, fost o bucurie să descopăr antologiile de reportaje Războaiele mele (2013) și În direct din linia întâi (2025) scrise de reporterul special al Televiziunii Române, Adelin Petrișor și publicate la Editura Polirom.

Din toți rărunchii, cu disperare,  am strigat: TV, TV, TV!

Când am văzut cartea Războaiele mele în librărie, mintea mi-a zburat imediat la cât de mult seamănă titlul ei cu titlul antologiei sacre a lui Filip Brunea-Fox, Reportajele mele. Sigur, aveam de gând să o cumpăr oricum, pentru că e despre jurnalism și despre război, mai exact temele mele preferate, însă mă rugam în sinea mea ca alegerea titlului să nu fi fost întâmplătoare. Speram cu toată ființa să găsesc între pagini un Brunea-Fox al războaielor care s-a născut prea târziu ca să transmită din mijlocul războaielor mondiale, dar la timp ca să poată fi martor la o sumedenie de alte conflicte.

Nu am fost dezamăgită. Volumul de reportaje autobiografice te poartă în lumea tulbure a începutului de mileniu trei, perioadă în care pacea se juca zilnic ca la ruleta rusească, alături de încă tânărul jurnalist de război, Adelin Petrișor. Cititorul descoperă brutalitatea zonelor de conflict, cu sunetele și mișcările specifice, cu mirosurile sale de nisip, de praf de pușcă, de transpirație, cu imaginile de nesuportat ale cadavrelor carbonizate în vreo explozie, cu frica paralizantă, dar până la urmă nu suficient de puternică încât să împiedice un reporter să-și facă meseria. Cunoaște umanitatea militarilor, față de care, ca jurnalist integrat într-un batalion, firescul sentiment de admirație pentru o uniformă cazonă se dovedește rapid insuficient. Cunoaște și intervievează, totodată, șefi de stat înfiorători și periculoși la care prea puțini jurnaliști (și și mai puțini români) au reușit vreodată să ajungă. Înțelege felul în care cruzimea e un fenomen cultural pentru care europenii anului 2012 aveau, poate, o grilă de interpretare prea săracă. Toate aventurile jurnalistului de război sunt povestite cu o fluiditate care îți taie respirația și care te fac să simți că ești acolo, undeva între reporter, cameraman și conflict.

Floare albastră, floare albastră, totuși este trist… în presă

Am făcut această incursiune în volumul Războaiele mele cu aceeași melancolie care îl încearcă și pe autor în cea de-a doua carte a sa. Când, mai devreme, l-am descris pe acesta ca fiind „încă tânărul jurnalist de război”, nu m-am gândit numaidecât la vârsta sa, ci mai degrabă la felul în care arăta presa în momentul în care acesta scria despre meseria sa. Dincolo de miza explicită, În direct din linia întâi, autorul din 2025 al Războaielor mele, arată, la un loc cu un Adelin Petrișor maturizat, și un peisaj media pentru care calitatea și practicile din perioada de glorie a presei românești au devenit prea complicate, prea scumpe, prea riscante, prea de tot. Același curajos jurnalist de război, care în urmă cu 12 ani povestea despre misiunile trupelor române din Afganistan, despre luptele din Irak și despre închisoarea Guantanamo, ajunge acum să scrie următorul adevăr: „Sincer, eu cred că știrile de televiziune au murit în momentul în care au apărut televiziunile de știri. Calitatea s-a diluat serios și se lucrează mai mult la cantitate, doar pentru a umple 24 de ore. În locul reportajelor muncite, […] avem discuții nesfârșite, pe orice temă, cu tot felul de analiști în orice, live-uri (reporterul în direct) și fake live-uri (înregistrare prezentată ca direct).”

Nu mă înțelegeți greșit. Valoarea reportajelor autobiografice din cel de-al doilea volum al lui Adelin Petrișor nu s-a diluat și ea. Însă, e imposibil să nu constat că vocea autorului s-a schimbat. Dacă era, cândva, mai optimistă, însuflețită de speranță sau care, poate, nu apucase să vadă, încă, de ce mai e în stare societatea, acum plutește în deznădejde. Rămâne ceva (absent, de altfel, în prima carte) ce astăzi putem distinge la majoritatea jurnaliștilor de conflict sau nu: senzația că poartă un război cu cei cu care ar trebui să facă front comun. Cu publicul. Cu șefii. Cu colegii de breaslă.

Război și nu numai

În cea de-a doua carte a sa, Adelin Petrișor extinde definiția războiului, arătând că acesta nu se reduce doar la bombardamente între state. „Conflict” mai poate însemna o luptă între om și dezastre naturale, între om și pandemii, mai poate însemna ciocnirea nu neapărat violentă dintre doi lideri mondiali, dintre cei mai puternici și mai de temut.

Războiul este prezentat în volumul În direct din linia întâi din mai multe unghiuri, ceea ce face lectura să fie mult mai diversă și mai interesantă. Ba chiar mai mult decât atât, autorul include și un capitol despre una din pasiunile sale, mai exact avioanele supersonice. Pasajul în cauză este revigorant, mai ales că, așa cum sunt construite cele două cărți, pare greu de crezut că un reporter de război mai are timp sau disponibilitate emoțională pentru pasiuni. Totodată, bucuria zborului cu avioanele supersonice conferă cărții ceva la care până atunci și după aceea s-a diminuat: vocea însuflețită și entuziastă a lui Adelin Petrișor. De asemenea, capitolul care descrie viața militarilor pe portavionul american USS Ronald Reagan, este, iarăși, unul care îmbogățește paleta de culori a antologiei. Ceea ce reușește autorul să facă este să uimească prin relatările despre o piesă impresionantă a flotei americane, dar, simultan, să creeze o apropiere între cititor și militarii de la bordul navei, despre care cel dintâi află că sunt la fel de importanți ca cei care luptă direct cu inamicul înarmat pe front.

În opoziție, capitolele despre pandemia de COVID-19, despre cutremurul devastator din Turcia anului 2023, despre întâlnirea Donald Trump – Kim Jong-un și despre Horațiu Potra sunt la fel de greu de parcurs pentru cititor, cum probabil au fost greu de trăit pentru reporter. Relatările complexe suplinesc, într-un stil profund narativ, nevoia de informare pe subiecte care, deși sunt de domeniul trecutului, ne-au răvășit și ne-au copleșit la vremea lor. Rămân însă actuale și relevante pentru că, până la urmă, pandemiile, dezastrele naturale, operațiunile paramilitare sau instabilitatea politicii externe pot fi oricând de domeniul viitorului.

Evoluție literar-publicistică și involuție societală

În ceea ce-l privește pe Adelin Petrișor și antologiile sale de reportaje autobiografice, e o bucurie că a existat o continuare a primului său volum. Cu atât mai mult, lectura a devenit și mai plăcută în a doua carte, pentru că acum ea este mai diversă și e însoțită de secțiuni de fotografii și de coduri QR care îl direcționează pe cititor către materialele ce au rezultat în urma eforturilor reportericești.

Pe de altă parte însă, așa cum meseria de doctor continuă să existe pentru că oamenii continuă să se îmbolnăvească, așa și meseria de jurnalist de război dăinuie pentru că oamenii au găsit, într-un fel sau altul, noi motive de a se război. Încă și mai puțin îmbucurător e că progresul vremurilor pe care le trăim i-au făcut pe iubitorii de beligerant mai creativi și mai plini de resurse. Sigur, umanitatea s-a mai confruntat cu pandemii, conflicte armate sau dezastre naturale, însă niciodată concomitent cu o luptă împotriva dezinformării. De aceea orice act jurnalistic de calitate – inclusiv literar-jurnalistic – e un pas înainte pe drumul spre pace. Nu putem, însă, anticipa cât de lung este acest drum cu adevărat.