Ioan RĂDUCEA

Nicolae Spătaru, Măștile lui Brejnev, Colecția „Ficțiune și infanterie”, Editura Junimea, 2025

Într-o bună tradiție, care îl include și pe Gheorghe Asachi, Ținutul Herței, adică, în linii mari, plasa cu același nume din Vechiul Regat, cotropită de sovietici, mai mult sau mai puțin „din greșeală”, în vara anului 1940, eliberată în 1941 și iarăși cotropită, în 1944, continuă să dea, chiar și în condițiile prigoanei antiromânești de după război, personalități culturii noastre. Între acestea, scriitori precum Gheorghe Calamanciuc (1945, Mihoreni – 2022, Bălți) ori Nicolae Spătaru (n. 1961, Horbova/ Sinihău, pe nume mai vechi), ambii fiind nevoiți să părăsească zona și să activeze acolo unde limba română era (cât de cât) circulată oficial, anume în cele 2/3 din Basarabia care au intrat în componența RSS Moldovenești (și nu a RSS Ucrainene) – primul la Bălți, al doilea la Chișinău. După o serie destul de amplă de volume de lirică (începută în 1992: Întoarcerea zeilor), inclusiv de lirică pentru copii (din 2005: Cifrele în spectacol), la care se adaugă publicistică, interviuri, traduceri, acesta din urmă produce surpriza întoarcerii către proză, mai ales prin romanul Măștile lui Brejnev, a cărui primă ediție apare în 2020, la Pitești, iar a doua în 2025, la Iași. Intenția persiflării unui model existențial tiranic se manifestă aici încă de la dublul moto: primul mimează apartenența la tiparul cultural încă dominant în Basarabia anilor 1980, cel rus-sovietic (i. e. Dostoievski: „Noi toți am ieșit din Mantaua lui Gogol”); al doilea spulberă autoritatea celui dintâi, pornind de la un sens alternativ, mult mai dubios, al aceluiași verb „a ieși”: „Toți ieșim de undeva – proverb african” (!).

Procedeu cunoscut dar foarte riscant în toate vremurile, minarea prin persiflare, grotesc, sarcasm, absurd și alte procedee ale comicului, mai mult sau mai puțin colorate, a retoricii oficiale pornește de la mimarea acesteia, desăvârșită de arta expunerii unor confesiuni ale eroilor aparent convinși de valabilitatea ei. Chiar din incipit se țintește esențialul, adică centrul de putere ideologic, de vreme ce, uzându-se copios de frazările prefabricate („limba de lemn”) ce dominau conștiințele, se afirmă aderența conducerii superioare a URSS la… legile lui Murphy, „născocite direct pentru marea țară și pentru eroicul ei popor”, dintre care una ar fi intrat, la un moment dat, în statutul partidului: „dacă există vreo posibilitate de a greși, o voi face”…

Pe un nevinovat, în aparență, joc de cuvinte se bazează și capitolele, în număr de patru („Facerea”, „Desfacerea”, „Prefacerea”, „Re-facerea”), urmate de o însemnare finală „din partea editorului” (manevra clasică a manuscrisului găsit, de data aceasta „în grădina vrăjitoarei Mădălina Fercul”) și precedate de un fel de preambul, „Aplauze”. Tema absurdului sovietic este fixată aici nu doar prin trimiterea la legile lui Murphy, ci și prin relatarea unui discurs al lui Brejnev către agricultorii sovietici, întregit necontenit de aplauze, chiar dacă de pe foi se citesc fraze despre succesele muncii în fizică și astronomie…

În ceea ce privește jonglarea cu intertitluri pe același etimon, trebuie spus mai întâi că se relevă astfel o „facere”, o devenire (circulară), cea a înstăpânirilor malefice de peste satul Sinihău – salutară valorificare a unui nume geograficește autentic, dar care are și darul de a trimite la o condiție ontologică abisală, la nivel de conștiință ori de comunitate, al celor care își văd surpat sinele în hău: Sini-hău. Inițial, aceste faceri par controlate de reprezentanții puterii comuniste, în frunte cu secretarul sovietului sătesc, Marcu Filipescu. Apoi, pe măsură ce acțiunea înaintează către fantastic (unul parabolic, dar pe așezăminte folclorice), de către măștile militare aduse în surplus în sat, care se însuflețesc, vor hrană, apoi și femei (punctul culminant ar putea fi nașterea, de către o nevastă din sat, a unei măști, în loc de un copil), se afirmă, în sfârșit, ca organizație ocultă atotstăpânitoare – oglindă a celei comuniste. Filipescu, secretarul care, după trei morți succesive de stăpâni de la Moscova, a intrat la idei, și-a dat demisia și petrece acum în vila lui, cu „servitoare” tinere (se mai ivește uneori și derutata lui soție, Irina), este chemat să le fie și lor secretar. Cerere acceptată după… o matură chibzuință, de unde alte scene, curat coșmarești, cu președinți-măști stăpânind limbajul mobilizator, ca și o cunoaștere universală (trimitere la distopia autorității sociale de tip big brother), dar care se schimbă tot mai des etc.

„măștile conduc lumea”

Descoperim astfel, cu fior, că amintitele succesiuni, în plan real sau fantastic, se referă, de fapt, la capacitatea răului (politic) de a se reformula proteic, de unde conexiunea cu experiența ancestrală a comunității rurale, redeșteptând reacții virulente, oricât ar părea ele de primitive și de naive. Relevarea unor vechi reflexe apotropaice (femeia care își părăsește soțul suspectat de legături cu diavolul; săteanul care lasă pustie casa bântuită; crucile pe care și le fac cu toții, în văzul lumii sau pe ascuns – în cazul membrilor de partid…) este poate aspectul cel mai impresionant, de nivel etnologic, dincolo de capacitatea de a manevra repere clasice ale prozei fantastice (pe lângă cele amintite, se mai pot adăuga obiectul însuflețit, confuzia viu-neviu, alterarea temporalității etc.). Fraza poate fi de sorginte orwelliană („măștile conduc lumea”, se afirmă ritos într-un loc) altădată bulgakoviană (de nu cumva, trecând prin cumplita veselie a unor Ilf și Petrov, își găsește mai degrabă o resursă în Gogol), iar în spațiul autohton, se pot face trimiteri la contemporanii Dan Stanca, Dan Lungu (mai ales Sînt o babă comunistă, 2009), Eugen Uricaru (îndeosebi Permafrost, 2017). Totuși, mai mișcător rămâne lirismul cu care sunt evocate plaiurile dinspre obârșiile Molniței și ale Jijiei (pus în circulație este și un regionalism topografic precum „sfârlac” – întâlnire dintre două văi), printre păduri, coaste și hotare de sat, dar și aprigul pitoresc antroponimic (Sandu Banciu, Truță Moale, Ilie Botosu, Lică a lui Pupăză, Gogu Cercel, Fârnă, Coadă, Ciubăr), demn de glosarele lui Marin Sorescu ori, mai în spate, de cel al lui Ion Budai-Deleanu.

Unde și unde, sevele izbucnesc curat poetice și, în ciuda apăsărilor de neagră parabolă, aflăm de soarele „care a răsărit, rug aprins” ori de cele păsări răzbite de vrăji care încurcă astfel pământul cu cerul și de aceea cad „ca bolovanii”, după care, cu un cuțit, li se răzuiește zborul de sub aripi etc. Arghezi, ba încă și Eminescu, au recurs și ei la disciplina evenimențialului fantastic, ca să mai tempereze (ori să potențeze?) orgia lor lirică.