Gela ENEA

Gheorghe Vidican, Umbre în travesty, Editura Junimea, 2025

Poetul bihorean Gheorghe Vidican, o prezență activă în peisajul literar actual, marchează anul 2025 cu volumul de poeme Umbre în travesty, apărut, în condiții grafice excelente, la editura ieșeană Junimea. Poetul debutează în 1994, semnând, astfel, Singurătatea candelabrului, după care vor urma peste 25 de volume de poezie, bine receptate și de criticii literari, și de cititori.

Pe coperta a IV-a a cărții Umbre în travesty Paul Aretzu notează: „Scriitorul își adaptează natural universul propriu (cu background romantic) la instrumentele specifice posmodernismului: o realitate lingvistică pitorească (inserarea de temeni argotici), o stilistică a fragmentariului (ritm sincopat, discurs realizat prin juxtapuneri repetate), o erupție de cuvinte (în căutarea unui autor), desemantizarea ca protest la comunicarea comodă, o mentalitate socială a cotidianului”. Remarcăm, din fragmentul citat, direcții și particularități lexicale și stilistice, detectabile în poezia lui Gheorghe Vidican, în general, nu doar în acest volum.

Ca și în alte volume lecturate, despre unele am și scris, observ dintru început titlul, care și în această carte apare susținut de metafora ce provoacă, în primul rând, ambiguizarea mesajului, în linie modernă, apoi, interogația retorică următoare: cum s-ar putea ca umbrele, imagini imateriale, terne, ale unor obiecte concrete, să fie în travesty?

lumina înzestrată  cu umbră

Imaginația lui Vidican zburdă, aș zice pe câmpii lirice, pentru el universul funcționează dincolo de logica noastră cotidiană, în dimensiuni hiperbolice, poetul având această plăcere nedisimulată de a crea legături, interacțiuni, uneori chiar bravând, la care puțini ne-am fi gândit. Citim în cuprinsul cărții că, indiferent dacă are corporalitate sau nu, totul este dublat de o umbră. Până și lumina, paradoxal, are o umbră: „umbra luminii/ se strecoară pe sub ușă în lacrima mamei/ are părul catifelat/ plin de remușcări/ în coșul cu amintiri/ mâna ei oprește ceasornicul”. De la tabloul vizual, în care predomină figura protectoare a mamei, autorul trece la o altă formă de lirism și anume, la cel confesiv și adresat, marcat prin forme pronominale și verbale la persoanele întâi (pluralul solidarității) și a doua: „clipe fisurate de pașii tăi/ e lunga întoarcere în noi” (umbra luminii).

După poemul în care lumina este înzestrată cu umbră, trecem la privirea care, evident, are și ea o umbră și zic să nu ne mirăm că „umbra privirii are apucături faraonice/ își așază mărturisirile într-un sarcofag”. Dar cum mirarea noastră este, totuși, în crescendo, „oboseala și-o așază în buzunarul jobenului”, jobenul fiind, din câte știm, specific unei ținute nobiliare sau măcar sărbătorești, așadar, umbra păstrează o anume etichetă.

Pe măsură ce citim textele din această carte, avem tendința să credem că acest cuvânt, umbra, nu e doar un pretext liric, sugerând o zonă a incertitudinii, prin absența contururilor clare, ci devine un fel de creatură histrionică, în stare să genereze o multiplicare, nu întotdeauna benefică. Câmpul semantic al umbrei poetice se diversifică, există, deci, un prim câmp al Timpului, care include lumina, noaptea, dimineața, soarele, orologiul, luna, zorii, amiaza, luna, negura, târziul. Apoi, un alt câmp semantic presupune ca punct de pornire familia, reprezentată de bunic, bunică, tată, mamă, frate; urmează câmpul semantic al sentimentelor, umbra tandreții, a falsificatorului de săruturi, umbra nefericirii, a uitării, a trupului și, într-un pact cu ficțiunea, nici umbra creației nu avea cum să lipsească, deci vom citi despre umbra poetului, a muzei, umbra cititorului, dar și cea a cititoarei.

Prin tot acest labirint de umbre suntem surprinși să-l întâlnim pe poetul Ștefan Augustin Doinaș, care are și el o umbră, prietenoasă cu Gheorghe Vidican, întrucât, ni se confesează autorul, această umbră „mă invită la micul dejun/ o porție din mistrețul cu colți de argint” și, într-un gest de fraternă generozitate, „îmi umple gura de poeme/ tăcerea ei îmi spune că nu e nimic de spus”.

Alături de termeni colocviali, populari sau chiar regionali (haimana, ujină, merinde, leac, veștejită etc.), descoperim neologisme sau expresii dintr-un registru mai căutat prețios, prin care se atenuează impresia de familiaritate, ca de exemplu: țipăt evolventic (nu știu cum se deschide sonor, prin răsucire, un țipăt, dar poetul îi conferă acest atribut), clipe ecvestre, omoplații din fier forjat, mărul discordiei etc.

Poemul are asupra cititorului un efect terapeutic, este convins Gheorghe Vidican, prin vers cititorul își recucerește libertatea, căci: „purificată liniștea poemului/ duce dincolo de gratii/ umbra cititorului”, comuniunea dintre poet și cititorul său fiind sugerată astfel: „umbra cititorului/ are pe buze cioburi de șoapte (…) își smulge inima din piept/ o așază în cristelnița poemului”.

Pentru Gheorghe Vidican, care caută, aproape obsesiv, unghiuri semantice inedite, care provoacă și ne provoacă interogații despre complementaritatea lumii, „visătorii înlănțuiți ai terrei/ stau în vitrina unei librării/ ca niște lichele drogate de cuvânt”. Constatăm că un cuvânt înnobilat semantic, visătorii, este plasat, prin comparație cu termenul peiorativ lichele, în zona degradării semantice, dar acest aspect pare, până la urmă, un alt fel de a exersa lirismul, mizând pe ideea de ambiguizare, de reflexivitate și de originalitate.

După lectura volumului umbre în travesty, cititorii, inițiați sau mai puțin inițiați, sunt solidari cu Gheorghe Vidican, care spune:

„niciun zgomot în jur/ liniștea înflorește în noi”.