Luminița APOSTU TOMA

Dan Coman, lipsa DE GREUTATE a lumii, Editura Charmides, 2025

Recentul volum de poezie ardent al lui Dan Coman, bilanțul unui bărbat ajuns la cincizeci de ani – lipsa DE GREUTATE a lumii (Ed. Charmides, 2025) perturbă ușor tragismul autoreferențial din poezia confesivă contemporană. A te vorbi de bine/ a nu te plânge nu e doar un gest de asumare autocritică, cât, mai degrabă, o sinceră declarație de avere sentimentală făcută public, în cuvintele cele mai simple ale unui manual ritmat de utilizare a vieții.

Faptul că e un volum aniversar a fost deja examinat de numeroase cronici, agreată fiind unanim recunoștința aproape suspectă a lui Dan Coman pentru frumusețea lumii și norocul său în viață. Dându-se pe sine exemplu, Coman desenează un șablon de evaluare, o spovedanie în flashback pentru clipa de dinaintea morții. În mod didactic, exercițiul se derulează într-o mișcare lentă și pedant structurată; tot ce rămâne din evaluarea asta nu sunt justificările, ci gesturile și acțiunile bărbatului și nu scriitorului Coman, încadrate între „sus să avem inimile” și „două-trei generații după tine și întunericul te va acoperi/ n-ai existat niciodată” (primul și ultimele versuri ale volumului).

În viziunea lui Coman, în esență nu e despre a trăi poetic sau despre a trăi pur și simplu cu poezia printre altele, ci despre mărunțișurile structurale care se lasă de la sine moștenire oricui l-ar citi, fie că e fiica scriitorului (căreia îi este dedicat un capitol), fie că sunt colegii de breaslă menționați pe alocuri, vreun critic sau un cititor oarecare. Succesiunea repetată a anotimpurilor, timpii reevaluați parcă aproape în fiecare poem și revenirea obsesivă la dragoste și intimitate explicită pulsează, de la scrisori și glorie până la disciplinata acceptare a tot, un tempo alert, unde și puținele epitete sunt acțiuni.

Cât despre Serena (aici mi-a fost atrasă atenția că ar fi fost prea multul cărții), nu știu să fi citit un flux al conștiinței mai riguros despre patimă: un poem necizelat intermezzo între jumătăți cizelate grele. Ca să pătrunzi în carnea declarațiilor trubadurești ale unui scriitor bistrițean către o jucătoare de tenis americană, e nevoie nu doar să cauți fotografia din Vanity Fair la care se referă, ci și să o privești și tu măcar atât cât ține poezia. Salvează, între obiectificare și compliment, comuna distincție pe care Coman o face, încă din primele pagini ale cărții, între plăcere și dragoste. Să spunem că numele întregi de botez repetate în acest poem ca-n jurămintele unei cununii (trimitere la tatăl-preot, tradiția și atenta creștere a scriitorului, toate internalizate în paginile premergătoare), poartă în ele iconologia întregii construcții tematice a volumului. Dan Coman, you had me at „cămașa de bărbat”, „am fost gata de orice exces doar ca să fiu dorit și admirat”, „durerile de spate”, dar și brutalismele precum „genul de plăcere care părăsește corpul/ mult înainte ca porcul să fie satisfăcut” sau „frumusețea nu va salva lumea”. Toate converg, așa cum clarifici pentru posteritate, acolo unde scrisul este „singura mea îndeletnicire erotică”.

lipsa DE GREUTATE a lumii te lasă în fața sertarului secret, întredeschis, al cuiva care a decis deja ce rămâne în urmă. Un mic patrimoniu imaterial, un folder de selfie-uri needitate, din care unul va fi afișat la intrarea casei memoriale „dan coman”. În Loganul roșu care face naveta între Cluj și Bistrița, selfie-urile astea vor da pe-afară din torpedo, răvășite de cititorii luați la ocazie. În difuzoare Tracy Chapman va îngâna On the subcity life is hard, despre anii ʼ90 în suburbiile americane, pasagerul din dreapta va ofta românește „La toți ni-i greu”, iar la volan o grimasă va stânjeni subtil tocmai pentru că refuză tonul gravității. În speranța că însăși Serena Williams va citi o traducere în limba engleză a acestui volum, rămâne de văzut ce cuvânt va fi ales pentru „greutate”, dintre hardship, weight, burden, toughness, heaviness sau altele. Sfârșitul nici nu mai contează.