Cristina HERMEZIU
Profesorii sunt niște titani. Pe umerii profesorilor de literatură stă o (trans)misiune uriașă, mai subtilă decât toate obiectivele pedagogice formulate savant. Ei trebuie să lase moștenire viitorilor adulți bucuria cititului și spiritul critic. Fără bucurie, literatură nu e. Fără spirit critic nu știi ce carte merită timpul tău până la capăt și care carte merită redeschisă poate de mai multe ori. Dar să coborâm din sferele ideale înspre cele pământene și dinspre semizei, spre oameni, a căror recentă gâlceavă în jurul canonului literar de predat în prima clasă de liceu e plină de sens.
Cum ne mai raportăm la canonul literar este tema dosarului revistei Scriptor la care coordonatorul Șerban Axinte a convocat să-și spună părerea specialiști în treburile literaturii – profesori din preuniversitar, din universitar și scriitori.
Responsabilitatea canonului literar e fără margini. Reamintim aici o esențializare formulată de Roland Barthes în 1968, printr-o butadă aparent deconcertantă: „la littérature, c’est ce qui s’enseigne, un point c’est tout”. Literatura este ceea ce se învață, asta-i tot. Din moment ce se învață în școală, aceea este literatura. Ce se învață în școală la disciplina literatură o delimitează. Paradoxul e circular. Dar dacă ne învârtim în cerc degeaba? Cum să facem ca cercul vicios să devină unul virtuos?
Așadar, ce punem în predarea literaturii e literatura. Este cât se poate de semnificativ faptul că toți scriitorii sau profesorii invitați să comenteze dezbaterea în acest dosar – Radu Vancu, Adrian Mureșan, Nicoleta Munteanu, Vlad Sibechi, Adrian G. Romila, Gabi Bartic – simt nevoia să dea o definiție a literaturii, insistând pe rolul său asupra spiritului uman. Stabilirea conturului oficial al literaturii care se poate preda/ învăța în școală e fără doar și poate un teren de dezbatere ideologică. Nu doar în România, se întâmplă și la case mai mari, în țări cu grade diferite de vechime istorică și cu mai noi sau mai vechi frământări socio-politice ale națiunilor. Până la urmă, ce funcție i se acordă literaturii ca obiect de studiu, eliberarea individuală prin imaginar (ca în SUA) sau dezvoltarea unor abilități de asimilare a unui corpus patrimonial moștenit? În mod ideal – ambele? Ce pare însă sigur este că evoluția conținutului și a modului de a preda canonul literar e cerută oriunde în lume de treapta istorică pe care se află societatea respectivă, adică de provocările timpului.
Statutul literaturii, pusă sau nu pe un piedestal național, ține de ceea ce s-a decantat în societate de-a lungul istoriei sale, incluzând aici și o anumită cultură a educației. Cazul Franței este exemplar: istoria sa (de secole!) a făcut din literatură și din limbă un fundament al ideii pe care Franța și-o face despre ea însăși. Identitatea Franței trece obligatoriu prin patrimoniul său literar și lingvistic. De unde și politicile în favoarea culturii, literaturii, cărții. De unde și canonul amănunțit, corpusul de texte literare esențiale, divizate pe secole, în celebrele manuale Lagarde et Michard, în vogă în anii 1970. Asta nu înseamnă că în gimnaziu, spre exemplu, nu se studiază astăzi eroul literar cu exemple din Antichitate, trecând pe la Victor Hugo (Gavroche, Mizerabilii), dar ajungând și la Stăpânul inelelor. Organizarea pe secvențe tematice a înlocuit de 50 de ani decupajul cronologic pe secole. Predarea cronologică a literaturii dinspre trecut spre prezent a fost abandonată mai peste tot în lume. Interesant este cazul Quebecului unde, militantismul identitar face ca, în cei doi ani premergători universității, textele de referință ale trecutului să fie din patrimoniul francez în sens larg (Molière, Voltaire, Hugo, Baudelaire), dar studiul lor este însoțit de un corpus exclusiv de autori contemporani care ilustrează literatura propriu-zisă a Quebecului.
De ce citim? Literatura provoacă această dublă mișcare, de centrare pe sine, dar și de deschidere către celălalt, adică o negociere între particular și universal. Pe lângă autorii invitați să dezbată în Dosar, interviul ediției aduce în prim-plan vocea traducătoarei Laure Hinckel, care știe din interior cât de dificil este să colmatezi pata albă pe care literatura română o reprezintă pe harta lumii. Reflexul e clar: literatura română în lume interesează mai întâi prin vocile ei de astăzi – recuperarea prin traduceri a canonului vine mai apoi.
Și dacă gâlceava în jurul canonului literar de predat îi lasă de o parte tocmai pe cei care sunt în inima procesului de a transmite bucuria cititului și reflexele spiritului critic? Unul din dosarele viitoare al revistei Scriptor le este dedicat. Da, e vorba de profesori. Știți voi, acei profesori de vocație care, decât să blesteme întunericul, mai bine aprind o lumină.
