Ioan RĂDUCEA

Liviu Apetroaie, Sau nu. Cuvânt înainte de Nina Corcinschi, Colecția Atrium, Iași, Editura Junimea, 2023

Prin volumul Sau nu, Liviu Apetroaie (n. 1974, Vadu Moldovei) bi­fea­ză, după 13 ani, o nouă carte de poe­zie, a patra (pe lângă Alegorii sub papi­rus, Geometria deșertului, Oglinda su­ma­ră, mai are și una de publicistică și un album foto, Sadoveanu și Iașii). În pri­vința noii tipărituri, impresiile nu pot fi decât bune, mai întâi datorită con­di­ți­ei editoriale (pe prima copertă, peste titlul notat în roșu aprins, ca o alarmă, re­pro­ducerea unei xilogravuri de Dragoș Pătrașcu, Jucătorul), apoi datorită para­tex­telor (o dedicație-poem, subtilă și cu mai mulți destinatari: timpului, clipei, însuși poetului și, după cum marchează aldinele, îndeosebi memoriei lui Emil Iordache; o precuvântare a Ninei Corcinschi, care ghidează din start: „ori­zont cețos, cu toate contururile blurate”; „regim crepuscular”). Finalul arată și el bine, cu un poem concluziv, al cărui ultim cuvânt este chiar numele cărții, apoi notațiile câtorva critici, drept „ecouri de lectură”. Una (a lui Octavian Soviany) este preluată și pe coperta a pa­tra („poezie foarte gravă și foarte interio­rizată”).

Astfel se deschide calea către cele 70 de poeme care, accesând teme clasice precum iubirea, moartea, cunoașterea de sine, orientarea ontologică și cosmo­lo­gică, relația cu sacrul, fixează reperele unei adânci confesiuni, ce înclină firesc către meditație și vizionarism. Se poate spune că întreg volumul funcționează ca o sumă de glose la tema eminesciană „ne­înțeles rămâne gândul/ ce-ți străbate cân­turile”, însă poetul poate fi și întu­ne­cat bacovian ori metaforic blagian, lita­nic și testamentar precum Arghezi ori Cezar Ivănescu, coșmaresc precum anu­me secvențe din genomul stănescian. În orice caz, discursul este unul înalt, cu va­luri și valori asumate, departe de cala­po­dul mizerabilismului postmodernist, flu­turând faldurile bucuriei creației: „Acum e o noapte răscolită de visare/ Mă nasc și un paradis răsare”.

Pe orizont tanatic, el are grijă să dea învățături fiului, ca altădată Arghezi, ba chiar Neagoe Basarab – și ce sfaturi inte­re­sante: „fiule, în lumea asta mică/ nimic să faci că totul te ridică” (învățătură)! De altfel, aerul este atât de meditativ încât unele texte par reflecții filosofice îmbibate în imagism – chiar și unele idile: „ce-aș mai putea să dau din forma/ acestui trup din veci corupt”, se în­treabă poetul, în eu totuși. Prin ur­ma­re, ritmul fundamental al textului este unul interior, al cugetării, izbucnind în întrebări ori în imagini ce se oferă din când în când cadențelor și rimei. Unele se potrivesc în haină folclorică, de nu au mai degrabă chemare imnică: „maică de maică stai și stai/ că undeva mai e un rai/ dincolo de nori frumoși și albi// ca mânile-ți liturghisite/ ca sufletele tot smerite” (spovedanie).

Misterul expresiei

profetice

Se trăiește într-o particulară atmo­sfe­ră lirică, una care a depășit și vioi­ciu­nea percepției și autoritatea reflecției, îna­intând înspre tragic și sumbru, însă au­tentică în modul ei de a se afirma. „Pustiirea/ e locul unde scriu acum”, ni se notifică, iar el nu se află departe de nostalgia anticipărilor expierii, pe care o acuza Magda Isanos, ori, privind din altă perspectivă, de onirismul crepus­cu­lu­lui stănescian din Noduri și semne – „iz­beam ceva ce îmi părea incert/ n-aveam silabă să mă iert” (trecere). În­de­o­sebi, se impune spectacolul ipostazierii eroului liric în grave atitudini, cu re­cu­zită eventual de conivență: „umbră”, „ne­ființă”, „cetate”, „dor de suflet” – câ­te­va poeme rămân mai în umbră, bro­dări redundante pe aceleași motive. În alte părți se ridică însă misterul expresiei profetice, recalibrând etic orizonturile: „sunt printre cei care au văzut răceala/ din miezul soarelui la apusul lumii/ și sca­ra de foc a judecății// de aceea pot spu­ne:/ nimic din ce există nu stă-n de­șer­tăciune” (anti-profețire).

Profunda bănuire a transcendenței răbufnește pe alocuri, în revelații demne de un Daniel Turcea: „în noiembrie to­tul e nou/ pentru că se moare și se mai stă/ se mai stă să se pregătească nunta/ vie­ții celei noi/ într-o ploaie amar-al­băs­trie” (imorfee). Este de înțeles că, dedicat lui Emil Iordache, prietenul și mentorul a cărui amintire rămâne de neșters, tex­tul înclină cu atât mai ușor înspre mor­tu­ar, uneori pe pantă de lamento: „e ace­lași drum omule/ am mai fost noi pe aici/ coboram cu vântul în față/ ne spe­riau doar clopotele/ ascunse în clopote de gheață” (drum), alteori pe seninătăți fi­losofice, etalând, în descendență bla­gi­a­nă, elaborate metafore: „uitam de iarba crudă de sub sens” (melancolizare); „toa­te sentimentele au trecut prin sita/ sen­ti­mentelor mele desfrunzite” (anti-pro­fețire) etc. De altfel, desigur și în sens oma­gial, poetul nu se ferește de inter­texte, însă unele atent selectate, ce răs­pund fondului propriu – încât baco­via­nis­mul se bucură de cea mai largă acre­di­tare. Inclusiv practica grafiei (și pro­nun­ției) arhaizante („femee”, „nemu­ri­rei”, „plound”, „la ea” – i.e. dedicate ei) marchează modul poetului de a fi tan­dru cu tradiția poetică autohtonă – și poate mai ales cu modulările lui Cezar Ivănescu și ale școlii poetice ieșene. Ceea ce se asociază forțării, deseori fericite, a sis­temului (ori numai a normei) limbii: „eu nimenit”, „chiar mă zburam”, „să-ți în­tâmplu”, „tu tot mă mai mureai” etc. – să încerci să faci normă curentă din ase­menea ecarturi ar fi însă o eroare.

În vizionarismul său purtat pe apele mai multor gramatici textuale, Liviu Apetroaie se afirmă drept garantul unei lumi lirice, în numele căreia se justifică, celelalte atitudini intelectuale putând fi feluri de a proteja ori de a promova aceas­tă lume. Vorbind în termeni spor­tivi, căci îi este drag sportul, pe care l-a și practicat, el punctează decisiv, printr-o lu­crare de maturitate, atent elaborată, me­nită înscrierii pe o linie majoră a liris­mu­lui național.