Radu CUCUTEANU

Încep cu o recunoaștere: probabil că sunt conservatorul cel mai anarhist peste care am dat. Iar când spun asta trebuie să pornesc de la ce înseamnă pentru mine conservator. Nu este vorba de sensul atât de prea vehiculat azi, ci de sensul conservator al conservatorismului. Altfel spus, revendicarea mea de a fi conservator vine dinspre influența lui Edmund Burke și din faptul că, în ciuda faptului că nu sunt un fervent mergător la biserică, îmi dau seama de influența creștinismului asupra dezvoltării mele, la fel cum mă declar format de valorile clasicității, de la Homer la Dante la Cervantes la Bach și tot așa mai departe.

Evident și firesc, viața s-a schimbat. Mi se pare problematic cât de mulți oameni nu mai au simțul umorului – care, cred eu, este baza unui posibil dialog. Cum totul pare să pice în zodia radicalismului. Cum fracturile societale se acumulează. Pur și simplu sunt momente în care trebuie să îmi asum faptul că nu înțeleg unele lucruri. Printre ele, spre exemplu, rescrierea trecutului în cheia preferată. Știm cu toții butada că învingătorii scriu istoria, însă lucrurile nu stau chiar așa – și afirm asta ca istoric. Pentru că unul dintre lucrurile pe care le înveți este că, chiar dacă repeți o minciună până când te convingi de unul singur că este adevărul, timpul va cerne, va trece prin ciur și prin dârmon, toate cele și cenzura pe care o vedem astăzi cu ochiul liber peste tot va fi până la urmă revelată. Poate cel mai la îndemână exemplu este cel al vestitei fotografii cu Lenin din care tot dispăreau alte personaje, precum Troțki și Kamenev.

Cenzură și ipocrizie

Iar aici avem o problemă: cenzura, care se află în progresie geometrică în lumea în care trăim, nu este numai a dictaturilor. Evident, nimeni nu se așteaptă ca în Coreea de Nord sau în China ori Rusia să se poată vorbi liber. Sunt dictaturi. Însă problema este legată de democrații, unde asistăm astăzi la o altă formă de cenzură, cea a ipocriziei în numele unei noi religii, cea woke. Ea a reușit să spargă al patrulea zid și să nu mai fie activism de tastatură, pentru a ajunge să se insereze în societate, inventând probleme acolo nu le găsește.

Ca exemplu, să ne gândim la simplul fapt că mulți dintre contemporanii noștri s-au format în ceea ce se numește „cancel culture”, fără discriminare. Iar aici discriminarea are alt înțeles, cel al gândirii critice. În numele unei forme de ură, statui au fost dărâmate, tablouri au fost întinate, cărți au fost prihănite, fără nici o formă de critică. Sunt trenduri care se vor stinge, dar rănile din societate vor rămâne, chiar dacă cicatrizate.

Avem la îndemână o mulțime de exemple, de la cenzurarea unor cărți pentru copii până la cele ale lui Mark Twain, să zicem, și asta pentru că un grup de părinți revoltați nu au înțeles cum funcționează umorul și faptul că o creație trebuie înțeleasă în propriul context. Altfel ai ratat tot. Altfel nu ai nici o miză. Sunt acei oameni care, când ar vedea coiful de la Coțofenești, s-ar extazia în primul rând că arată altfel și mai ales că e făcut din aur. Sunt aceia care au pus la pământ o statuie a lui Cervantes din simplul motiv că era a unui alb – fără să știe nimic despre el, despre cum, spre exemplu, a fost sclav la berberi vreme de 5 ani. Pe scurt, fără să știe.

Dificultatea cotidiană a dialogului

Acesta este motivul pentru care am folosit termenul de ipocrizie: fiecare om vrea, în vremurile noastre (deși nu cred că lucrurile s-au schimbat fundamental de mii de ani), să aibă o voce. Diferența însă de alte timpuri este că, după cum spunea Umberto Eco, social media a permis mulțimii de idioți să se coalizeze, în vreme ce anterior erau vorbe între trei dintre ei pe când beau un pahar cu vin. Realitatea în care ne aflăm duce însă la lucruri grave, erodează comunități în primul rând. Evident, fiecare generație are nevoie de propria stare de a fi, însă vedem cum societatea e tot mai divizată, iar România așteptând alegerile ar putea deveni alegoria perfectă pentru asta.

Lucrurile se manifestă și la nivel cultural, unde contestarea numelor afirmate este o practică curentă. Însă ideea de elită pare să scape înțelegerii multora dintre noi. Iar trendurile (trans)generaționale se impun într-un negativ care, pot spune ca observator, va fi regretat în câțiva ani de cei ce aderă la ele. Ca exemplu, am zăpsit nemijlocit cum din partea celor de 20-25 de ani – practic, lupișorii tineri, cei care se afirmă în acest moment și cam toți de o stângă vehementă – vine o contestare virulentă a lui Mircea Cărtărescu. Firesc, am întrebat la un punct ce anume i se reproșează mai exact, mai punctual. Răspunsul a fost, ca în Shakespeare, o tăcere ce însuma un mult.

Pe de altă parte, îi avem pe cei care, cum ar spune Huysmans, în răspăr, aderă la satanismul opus, cel al respingerii totale a acestei tabere. Cei care, la rândul lor, vor o tradiție pe care în fapt și-o inventează de la un moment la altul, cei care trăiesc într-un iluzoriu trecut.

Nu îmi dau seama care dintre cele două compartimente este mai egoistă. Știu doar că e greu să formezi o comunitate, iar de aici o societate fără cultura dialogului. Măcar ultraconservatorii recunosc la un anumit nivel că trăiesc într-o cultură a disprețului față de ceilalți. Progresiștii însă se mint că ei se află într-o cultură a acceptării. Societatea deschisă a lui Popper rămâne pentru România (și din păcate pentru mare parte din lume) o idee iluzorie, una care e îndepărtată și de progresism, și de conservatorism.