Pierzi timpul, pierzi viața

Magda URSACHE

Adrian Alui Gheorghe, Povestea elefantului care trăia într-o nucă, Editura pentru Artă și Literatură, 2025

Poetul Adrian Alui Gheorghe e poet (foarte poet, nu pur și simplu poet!) și atunci când vrea să scrie proză. Poezia îi sare pe genunchi, îl sărută tandru pe gât, cu degete subțiri și reci îi mângâie fruntea; cu mâna ei femeiesc-mângâioasă îl bate pe umăr și-i promite tinerețe fără bătrânețe, la schimb cu „trupul sufletului”, ca să uzez de sintagma Ludmilei Ulițkaia. Ba chiar să-l poarte peste moarte (ce rimă!).

Marca Alui? Ca și în celelalte romane, și în Povestea elefantului care trăia într-o nucă se întâmplă orice: prozatorul e mereu surprinzător, mereu șocant, mereu imprevizibil, trece maestru de la fantastic zero în plin fantastic, iar tensiunea crește de la o pagină la alta. Epic pur? Nici vorbă. Roman realist? Nici pomeneală. Dacă vreți roman social, n-o să-l aveți. Doar un pic din toate și, peste toate, tehnică de roman negru și de SF, când prozatorul își ia revanșa asupra poetului.

Am spus că se întâmplă orice? Da. Punerea în pagină e promițătoare: gara din P., peronul. Aflat între două trenuri, personajul se urcă, din greșeală, în cel care merge într-o direcție opusă și se trezește într-o fabrică de „timp greu”. Ambițios subiect!

Te poți întreba dacă Edgard, cu-n of în nume, nu s-a urcat în alt tren decât în cel care urma să-l ducă la Celina, evitând împlinirea unei iubiri arzând mocnit vreme de șase ani. Așadar, frică de iubire definitivă sau evadare dintr-o realitate degradată?

Fără ceas de mână (ceasul e ca arma lui Cehov, care trebuie, odată intrată în scenă, să se și descarce undeva), Teodorof n-a uitat să ia cu sine un Kindle, ca să se consoleze de plictiseala călătoriei citind. Preferințele cititorului de e-book sunt departe de ce are să i se întâmple: Camus, Exilul și împărăția (a cui? a adulterului), Sabato, Abbadon, exterminatorul, Musil, Omul fără însușiri. Nu m-am așteptat să aibă atâta drag de citit acest personaj, și el fără însușiri, destul de insignifiant mai întâi și mai întâi. Teodorof tranzacționează, la firma Jumbo Shop, mărfuri proaste și fără folos: uscătoare de păr, asezonate cu creme pentru călcâie, bonusul fiind mănuși de periat câini și pisici, măști contra ridurilor, la fel de inutile ca și centurile de slăbit, mănuși de grădină cu gheare și sute, mii de purceluși rozalii, ca pușculițe. Și ce tehnică a enumerării deține Adrian Alui Gheorghe! Existența vânzătorului de iluzii contra cost nu intră în sfera de influență a cărților citite. Dar ar fi o influență: a lui Saint-Ex, care îi spune că în fiecare deșert trebuie să existe și o fântână.

La început, trenul i se pare lui Edgard un fel de cuib cald, ritmul de bielă-manivelă e liniștitor ca o pastilă de dormit Optisomn. Și muzica e grandioasă, de la Bach la Șostakovici. Urmează răsturnarea de situație. Or, Alui e mereu inventiv. Geniul său inventiv e bineștiut, dar și ochiul format pentru detaliu, pentru amănuntul pregnant.

Pasul greșit, în trenul greșit l-a dus dincolo de realitate pe vânzătorul de bric-à- brac-uri online, l-a alunecat într-un fabulos neliniștitor, perplexându-l. Ce fel de tren e ăsta? Unde merge, cu opriri dese? Viața pare să curgă înapoi, dar trenul merge înainte. Mai știi unde duce, în vest, în est? Poate unde se întâlnesc șinele paralele. Dar merge pe șine? Poate nu-i nici tren, ci un asteroid care-și teleportează pasagerii spre abis sau spre altă planetă. Or fi cărți și acolo sau alte lacăte, alte bariere?

La început, personajul e calm, apoi deviază de la echilibru la frică. I-e frică atunci când își dă seama, în fine, că a ajuns într-un tren special, o cursă specială, iar pasagerii nu-s victime inofensive, ci se supun unui experiment, pentru care au semnat un contract. Da, sunt cu adevărat aleși, dar oameni neîmpliniți, aleși pentru un experiment ciudat: și pitica un pic peste metru, alături de un lungan arătos, excesiv de înalt, și arhitectul Lothar, un constructor de labirint, înghițindu-l pe omul care l-a comandat și plătit. Senzațional, nu? Controlorul-complice e supus aceluiași experiment. Sunt personaje-martori, destul de incerte, privitori ca la teatru, fără reacție, cu excepția unei femei, Iudith, care-și descoperă pentru el heading places.

elefantul din pântecelul unei nuci

Firul narațiunii localizate în tren trebuia întrerupt. Cum e creator de personaje ca-n proza performantă, a anilor ’70-’80, Adrian Alui Gheorghe le lasă-n tren, ca să descopere și altceva decât ce se întâmplă cu ele. Numai că gara aceea unde poate ieși din vagon e la fel de neverosimilă ca și trenul. Nu-i gară reală, ci altă poartă spre un necunoscut miraculos. Orașul văzut în depărtare e o pădure, nu o pădure de blocuri. La urma urmelor, depinde ce vrei să vezi: un tărâm fără timp, așadar fără moarte sau cel mai periculos loc. As you like it! Femeia gării pentru doi, Agripina, îi încurcă și mai rău mintea cu povestea ei de iubire pentru îmblânzitorul de cobre albastre, dar, în brațele ei, Edgard se simte ca elefantul din pântecelul unei nuci. Până apare Martin, soțul plecat vreme de trei ani să caute copacul care face nu frunze, ci oameni.

Când a înțeles că nu poate coborî, cum îi promisese conductorul, într-o altă gară de unde să ia un tren înapoi, Teodorof refuză adaptarea nesfârșită și caută o cale de evadare. Numai că gara unde poate ieși din vagon nu-i gară reală, ci altă capcană. Apariția circarului cu cobra înfășurată la gât îl face să plece la repezeală, pierzându-și identitatea odată cu haina: bilet, buletin, bani. Urcă din nou în trenul-experimental, unde o regăsește pe femeia cu care „se contopise”. Ici și colo, verbul a se contopi se repetă. Sadoveanu găsise altul: „s-au alcătuit”. Îl prefer.

Celina a rămas în urmă și înțeleg că n-or să mai aibă semnal unul pentru altul. Se vor regăsi? Puțin probabil. Femeia, antrenată să aibă succes social, rămâne în banalitatea cotidiană: bea șampanie și mănâncă fructe de mare, „contopindu-se” cu polițistul care a investigat dispariția lui Edgard și a văzut el însuși neverosimilul situației.

În primul sfert al cărții, m-am gândit la un roman corintic, așa cum i-ar spune N. Manolescu: univers explodat, personaje ciudate (ca orbul care vrea să fie orb, pentru că ochii lui consumă frumusețea florilor, a fluturilor, a oamenilor; florile se usucă, fluturii mor, oamenii se degradează). Corintic, mai degrabă decât postmodernist, decât intertextualist, deși e doldora de aluzii livrești. Visul cu Celina e un poem-dialog, de recitat ca atare, Adrian Alui Gheorghe făcând parte dintre frumoșii nebuni ai poeziei (pp. 126-129). Iar îmbrățișarea imaterială a lui Edgard cu ea a fost „de aer. Și aerul era cald, cald”. Pentru mine, e metaroman. Are și bibliografie, cum au și romanele mele.

De obicei, nu mă abțin ca, după incipit, să citesc fraza finală a romanului. Le-am găsit reușite pe ambele. Romanul are intrigă, (melo)dramă, deznodământ, tot și tot. Finalul nu rămâne deschis, neprecizat; în opinia mea, narațiunea s-a încheiat.

Mulți critici cred și spun că o poveste de dragoste trebuie să aibă sfârșit tragic. Mă rog, doi cititori descifrează fiecare altfel o carte, iar posibilitățile romanului-parabolă, cum e Povestea elefantului, sunt infinite.

Întors în tren și-n brațele Iudithei, Edgard îți amintește că, în orașul P., cercetătorul Iulius Berca, patron la High-Power Blue Lasers, promisese televizual că va fabrica timp – materie consumabilă pentru cei care și-au pierdut timpul. Or, pierzi timpul, pierzi viața. Ce bine seamănă cercetătorii științelor cu poeții visători! Și n-a fost Democrit un visător? „Democrit a văzut atomii de timp, a vorbit despre ei, e suficient să știm că timpul există.” „După ce a formulat teoriile sale, a pus să i se scoată ochii. Da. Și asta ca să vadă dincolo de realitate, dincolo de suma de imagini care stau la baza materialității lumii. A vrut să ajungă la esența creației, la esența nașterii timpului, la sămânța primordială.” L-am citat pe Iulian Berca. Se află Iulian Berca în trenul himeric sau nu? Mister! Dar un ins, care și-a consumat timpul, rămas complet fără timp, moare. Lothar dispare și el în labirintul ucigaș, schițat pe hârtie, și ar vrea s-o atragă acolo și pe Iudith.

Spune Platon, după Socrate, în dialogul Laches, că „fără înțelepciune, nu există curaj, doar îndrăzneală fără cuget, cum au animalele”. Așa că Teodorof își deschide larg mintea și plănuiește cum să-și scape iubirea din labirintul care i-ar înghiți pe amândoi. Intră în duel cu timpul prezent. Sare iarăși din trenul pe care Lothar voia să-l ducă în labirint, deci la dispariție totală, în secunda dintre o zi și următoarea, împreună cu Iudith, din dorința de a fi una cu ea. Se poate? De ce nu. Doar elefantul poate să încapă într-o nucă, împreună cu „elefănțica”: „Într-o nucă mică a încăput odată un elefant./ Nu vă mirați, nu vă mirați/ deschideți ochii dacă vreți să vedeți/ adevărata fire a lucrurilor/ sau mai bine închideți-ii/ pentru că tot ce vedeți în afară/ este și înăuntru”. Mai departe? „Dumnezeu rostogoli nuca aceasta. Și cât nuca se rostogolește, mișcarea se transformă în timp, probabil cel mai important lucru pe care Dumnezeu l-a dăruit ființelor pe care și le-a imaginat și pe care le-a făcut. (…) Ce suntem noi? Nuci rostogolite. Adunăm timp.” Sau ne aflăm în căutarea timpului pierdut.

Finalul e reconfortant. Foarte pe scurt: iubirea care contează rezistă. Pe evadații din spațiul și din timpul trenului îi întâmpină o priveliște aducând a sfârșit de lume. Piatră peste piatră, ca pe un acoperiș al lumii, unde viață se pare că nu mai există. Și totuși: o salamandră verde, ca ieșită din proza lui Mircea Eliade, prinde un fluture colorat. „Viața căpăta sens.” E rândul lor să descopere fântâna și să înflorească pământul. Iudith are cuvântul ultim:

„– Spune-mi o minciună ca să-mi dau seama că tot ce trăim acum există.”

Închei, mulțumindu-i lui Adrian Alui Gheorghe pentru poveste, ca-n folclor, așa cum se mulțumește povestașului:

„Mare minciună, frumoasă poveste!”