Laura Carmen CUȚITARU
Gândirea, percepția și mișcarea sunt privite ca facultăți separate în filosofia occidentală, spun George Lakoff și Mark Johnson, despre care am mai scris: conceptele și formele de raționament bazate pe ele se presupune că ar aparține numai gândirii. E adevărat că percepția furnizează informații rațiunii iar mișcarea poate fi o consecință a gândirii, dar nici un aspect al percepției sau mișcării nu face parte din gândire. Concepția (formarea și folosirea conceptelor) a fost mereu văzută ca fiind un proces pur mental, spre deosebire de percepție și mișcare, care au o natură corporală. Cei doi (unul lingvist, altul filosof) propun ipoteza minții întrupate (embodied), care dizolvă distincția dintre percepție și concepție: proprietățile conceptelor sunt rezultatul alcătuirii biologice a creierului și trupului.
Urmează că limbajul, facultate exclusiv umană, e și el structurat și legat indisolubil de ceea ce experimentăm, prin trup, încă de la naștere. De altfel, acest punct de vedere asupra modului în care ne însușim limba maternă, numit „emergență prin întrupare” (emergence from embodiment), este susținut de studii recente care corectează sau completează cu date noi mai vechile teorii. Conform acestuia, există proprietăți înnăscute ale minții care permit limbii să se dezvolte cu ajutorul experienței (prin limbă înțelegând aici atât sistemul virtual din mintea vorbitorului cât și vorbirea). Venim pe lume echipați cu ceea ce ne trebuie ca să învățăm orice limbă de pe Pământ la care am fi expuși social, însă ceea ce învățăm propriu-zis este dictat și modelat de mediul în care trăim, ca reacție atât la istoria personală dar și la propriul temperament, astfel încât cuvintele și emoțiile devin legate unele de altele și sunt reprezentate neural în fiecare dintre noi.
Abordările tradiționale ale modului în care decurge învățarea limbii materne sunt destul de „reci”: se dă prea puțină atenție faptului că acest fenomen înseamnă mai mult decât internalizarea unor forme sonore însoțite de sensuri, că achiziția limbii e dublată de construirea unui sine și a unei perspective asupra lumii. Din descrieri lipsesc referirile la viața emoțională a vorbitorului, iar comunicarea este privită mecanic, ca proces de codificare-decodificare bazat pe reprezentarea strict propozițională. La orele de gramatică, propoziția e descompusă în părți componente cu scopul de a scoate în evidență relațiile dintre cuvinte; succesul în comunicare echivalează cu refacerea întocmai, de către receptor, a schemei propoziționale din mintea emițătorului, trecându-se complet cu vederea că există sensuri mai adânci decât cele care țin de semantică.
Explicând noutatea ipotezei emergenței – propuse de B. MacWhinney în 1999 – și rolul ei în procesarea limbajului, profesorul Timothy Jay precizează că limba este privită ca un proces de schimbare constantă a perspectivei: atunci când o persoană transmite un mesaj, interlocutorul îl înțelege doar dacă se pune în locul acesteia și privește lucrurile din punctul ei de vedere. Producerea și înțelegerea limbajului sunt procese întrupate, sensurile sunt întrupate (dacă mesajul e că Băiatul a deschis capacul și a scos broscuța din borcanul de sticlă, atunci o să înțelegi numai dacă îți imaginezi borcanul, capacul desfiletat, broscuța care iese etc.). Trebuie să amintesc aici cititorului că întruparea minții și, implicit, a limbii, e posibilă datorită neuronilor-oglindă, cei care se dezvoltă după naștere, prin interacțiune cu mediul, și cărora le datorăm comportamentul empatic.
La om (vorbitor sau utilizator de limbaje ale semnelor), limba este reprezentată neural și procesată în aria perisylviană stângă, care cuprinde aria lui Broca (implicată în articularea mesajului, dar nu numai) și aria lui Wernicke (implicată în interpretarea mesajului, dar nu numai). Acestea ar fi de ajuns pentru reprezentarea și înțelegerea schemei propoziției despre care vorbeam mai sus. Dar, deși e adevărat că actul comunicării e asigurat mai ales de aceste module corticale dedicate, omul mai posedă un sistem de comunicare subcortical, considerat mai „primitiv”, mai vechi pe linie evoluționistă, responsabil de comportamentul care asigură supraviețuirea: sistemul limbic. Aici se reglează setea, foamea și dispoziția prin producerea de hormoni, aici se găsesc structuri implicate în procesarea comportamentului de motivare prin recompensă, în formarea obiceiurilor, a amintirilor. În hipocampus, de exemplu, se formează legături între neuroni prin care asociem amintiri cu senzații (mirosuri, gusturi etc.). Lângă el, amigdala are rol central în reacțiile emoționale – plăcerea, frica, mânia, neliniștea.
J.T. Lamendella arată, într-un studiu celebru din 1977, că rolul sistemului limbic în comunicarea umană de orice tip nu e deloc de neglijat: el ar fi responsabil de cea mai mare parte a comunicării nepropoziționale (asociate cu reacțiile emoționale). Astfel, cercetătorul susține că emoția în vorbire vine din acele funcții limbice care și-au găsit o reprezentare lingvistică în principal în scopul exprimării afective. În vocabularul fiecărui vorbitor există un nucleu de cuvinte cu mare încărcătură emoțională care, deși stocate, cel mai probabil, cu restul lexemelor obișnuite, în „lexiconul” nostru mental din emisfera stângă, au o legătură specială cu sistemul limbic. Legătura s-ar face, e de părere Lamendella, prin emisfera dreaptă, cea care nu e lipsită de sarcini legate de limbă, cum s-ar putea crede, ci e responsabilă de aspectele extralingvistice ale comunicării – anume, de calitățile afectiv-prozodice: identificarea vocii vorbitorului și a calității acesteia, a tonului, ritmului, accentului și a stării de spirit a vorbitorului.
Insultele, de exemplu, spune Jay, oferă descărcare emoțională celui care le proferează, dar provoacă și în interlocutor o reacție similară (sensul are elemente corelative fiziologice și comportamentale). Gradul în care este permisă în vorbire exprimarea afectivă diferă îndoit: personal și cultural. Exprimarea sentimentelor (pozitive sau negative) este o problemă care ține, simultan, de temperamentul și educația vorbitorului, dar și de grupul social de care acesta aparține. O chestiune interesantă privește exprimarea emoțiilor la bilingvi: cei care învață sau cunosc deja o limbă străină știu că poate fi foarte frustrant să încerci să-ți exprimi emoțiile puternice în altă limbă decât cea maternă, iar aceasta se întâmplă pentru că limba străină e lipsită de legătura cu sistemul limbic. Studiile recente de imagistică prin rezonanță magnetică funcțională arată că limba maternă și limba străină, la subiecții adulți, operează neural cu module separate, care nu se suprapun pe nici o porțiune (cum se întâmplă, în schimb, la copiii mici care învață două limbi simultan). Această reprezentare neurală duală explică de ce emoțiile nu se simt la fel în ambele limbi, cea maternă rămânând supapa ideală a planului emoțional. Aceasta nu înseamnă, însă, că o limbă străină nu folosește la nimic când avem de transmis emoții autentice, dimpotrivă: studenții mei de la masterat au observat just că, atunci când trebuie să comunice informații foarte personale despre ei înșiși, despre sentimentele lor (sau când ar trebui să pronunțe cuvinte-tabu în română), au curaj mai mult dacă formulează mesajul în limba engleză. În acest caz se atenuează psihic emoția prin intervenția proceselor mentale necesare traducerii, care deviază calea neurală dinspre zonele subcorticale către cele corticale.