Cu toată suprafața socială conferită de funcțiile universitare și de diplomație culturală pe care le-a deținut la noi în țară, în Maroc și (mai ales) în Italia, parizianca Muriel Augry (studii literare la Sorbona, încununate de un doctorat) perseverează și în cariera sa literară, ca poetă îndeosebi, dar și ca prozatoare ori eseistă. Are grijă să-și ilustreze cu buni artiști cărțile și să le și traducă – în italiană, engleză, arabă, dar și în românește, grupat, după 2020: Encres lacérées/ Cerneluri lacerate, Ne me dérêve pas/ Necăderea din vis (la Editura Junimea), A lʼheure blanche/ Ora albă, Memento/ Memento. În anul 2024, tot la Editura Junimea și tot bilingv, publică volumul Paris/Rome, impressions jumelles/ Paris/Roma, impresii îngemănate[1], pe format de album, de condiție grafică excelentă (coperta: Ionuț Broștianu), ca și imaginile, aparținând pictorilor gemeni sârbo-francezi Slobodan și Vladimir Peśkirević.
La constituirea cărții ca obiect artistic contribuie mai multe surse, începând cu spectacolul echivalărilor românești ale poemelor din franceză, într-un ritm spațial stânga-dreapta, apoi simetria celor două părți, dedicate Parisului, respectiv Romei, stimulată de alternativele stilistice propuse de cele 16 imagini de interior (Slobodan, cu inițiative de grafician ori de subtil colorist, în stil pointilist; Vladimir, înclinat spre expresionism ori chiar spre pictura metafizică). Jocul de oglinzi al dedublărilor este prezent pe mai multe paliere: 20 de poeme pariziene, 20 de poeme romane, așadar 40 de texte-sursă franceze, 40 de texte-țintă românești; cele două stiluri picturale, din care ni se oferă câte un eșantion pe copertă; practica lingvistică auctorială, îngemănată celei mai discrete, dar la fel de hotărâtoare, a traducătoarei, în ambele cazuri fiind vorba de distinse personalități academice.
De fapt, arhitectura acestor dedublări, una dintre cele mai elegante în radicalitatea ei, se păstrează și în intimitatea scriiturii, căci, transformând spațialitatea urbană în imagini concentrate, deopotrivă fugitive și hieratice, autoarea face din Parisul ei natal alteritate iar din Roma complementaritatea lui – indiciu că aici se află locul geometric pe care și-l asumă cu adevărat. Corolarul ar fi fost o revărsare a sinelui, a tensiunilor afective, înspre un alter-ego etic, nu doar estetic, și el se întrevede uneori, în ciuda răsucirilor speculative – între altele, strofa din urmă a primei părți, cea despre Paris, se referă nostalgic la „dialoguri de orașe și de trupuri” – „dialogues de villes et de chairs” (În tempo moderato). Deturnarea, dintr-un entuziasm al sublimării sentimentului ori din altă cauză, a efortului retoric de pe această cale are de fapt urmări fericite, căci el se concentrează în a obține poeticitate într-un spectru neobișnuit de îngust de percepții, în principiu aride – cel al impersonalelor spații urbane. Într-o lirică a măștilor interioare, jocul de perspective Roma – Paris este astfel stimulat de plăcerea de a-ți regăsi intimitatea, mutând volumele altui mobilier urban, mai ales că în locul cenușiului pluvios al Parisului (vorba lui G. Călinescu), oraș al unor ciudate „iubiri încrucișate”, cum socotește autoarea, se deschide icoana Romei, cu o „insulă de nesaț” (cf. motivul îmbarcării către Cythera!), în lumină de chihlimbar, mirosind a iasomie și, mai presus de toate, prinsă în dinamica, atât de fascinantă, a unui „oraș-oglindă”…
plăcerea de a vexa oximoronic
În fervoarea unor atare proiecții, nu este de mirare că se reiau, după un veac, accentele simbolismului bacovian, o bună parte din atitudini și din recuzită fiind comune: felinarele solitare, localul de noapte, cenușiul cotidian, rătăcirile însingurate, într-un act decisiv de interiorizare a citadinismului alienant. Nu lipsesc cuvintele-vers în cascadă, la care poetul Plumbului ajunsese în ultima lui vreme, ori jalea degradării amorului, aici pe fond de Lupercalii: „Alergate îndepărtatele Lupercalii/ instantaneul se face declarație/ făgăduială// O semilună portocalie/ a semnat declinul iernii/ Spuma și-a purtat leneșul du-te-vino/ la porțile orașului” (Dʼamor Roma). De altfel, dincolo de impresia de ermetic, ce se ivește mai ales în spiritele neobișnuite cu poetica urbanismului, se poate recunoaște, ornând frazele unei lirici în principiu de pastel urban și de notație a cotidianului, o vie activitate de bricolaj, care face apel la mai multe vârste poetice. Se face simțit motivul ruinelor roman(tic)e („Les orties planteront drapeau/ sur le sol mystère” – „Buruienile își vor împlânta steagul/ în pământul mister”) și, tot din romantism – în care poeta s-a specializat și academic – iese în evidență plăcerea de a vexa oximoronic: „noapte solară”, „virtuoasă mândrie”. Alte sintagme, în laconismul lor, capătă tente suprarealiste („une barque naufragée/ en hommage filial” – „o barcă naufragiată/ drept omagiu filial”), încât bune ilustrații ar fi putut oferi și opera unor Utrillo sau De Chirico. Poemul de sfârșit, al Romei văzute de sus, „cetate aurie”, cu cerul „aprins de legăminte” și „mărturisiri/ înmuiate în vin” (frumos!), se poartă pe zări clasice, evocând teatrul dar și, apocaliptic, o ultimă bătaie de gong.
Regal al imaginarului spațial, angajat, pe alocuri, conform condiției șansonetei, seria de impresii îngemănate a lui Muriel Augry actualizează, în fond, vechi tendințe ale poeziei franceze. Omagii imnice la adresa Parisului sau a Senei, în ideea unei sacralizate geografii a țării, apar la fiecare generație – la poeta noastră râul parizian este „Doamna albastră”, replică Senei fără griji a lui Prévert, pioaselor Tapiserii ale lui Péguy, ditirambilor hugolieni și multor altora. Tipică este și fascinația latinilor de la nord de Alpi pentru spațiul italic și, vorbind imagologic, culegerea reflectă și complexele pe care le va fi având orice cultură (fie ea și de expresie atât de rafinată cum este cea franceză) față de sursa ei clasică – aceea care (încă) se străvede în spatele modelului modern al Romei. Nu ne rămâne decât să regretăm că, într-un context în care monopolul imperialist se manifestă și pe plan cultural – în speță, prin dilatarea informă a sferei (minimalist) anglofone, grevată și de disfuncționalități de jargon, ingerințe ideologice etc. – structurile cultural-lingvistice care mai pot deține valori alternative (ori cel puțin valori de refugiu), cum sunt cele ale națiunilor neolatine, își coordonează prea puțin eforturile de promovare reciprocă, demonstrate ca fiind posibile de forțele reunite ale acestui volum franco-italo-sârbo-român.
[1] Muriel Augry – Paris/Rome, impressions jumelles/ Paris/Roma, impresii îngemănate. Poésies/Poezii, Peinture et dessins/ Pictură și desene de Slobodan și Vladimir Peśkirević, Traduction du français/ Traducere din franceză de Simona Modreanu, Mot dʼaccompagnement/ Cuvânt de însoțire de Adrian Dinu Rachieru, Postface/ Postfață de Jean-Paul Deremble, Iași, Colecția Exit, Editura Junimea, 2024.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
