Despre spațiul simbolic în opera lui Mihai Eminescu

Gisèle VANHESE

Spațiul eminescian prezintă cele trei dimensiuni pe care Paul Ricœur le evidențiază în orice simbol autentic: cea cosmică, cea onirică și cea poetică (Paul Ricœur, 1988, p. 174). Manifestă – cum vom vedea, de pildă, cu imaginea insulei – o ne-omogenitate care, după Mircea Eliade, „se traduce, pentru omul religios, în experiența unei opuneri între spațiul sacru – singurul spațiu real și realmente existent – și celelalte spații alcătuite de întinderi informe care îl înconjoară” (Mircea Eliade, 1986, p. 34).

Centrul și spațiul sacru

Insula este un peisaj interior care aparține geografiei simbolice; ca toate marile arhetipuri, e ambivalentă, oscilând între valori paradiziace și valori infernale. În miturile cosmogonice, insulele sunt adesea văzute ca locuri ale beatitudinii ontologice originare, realizate printr-un spațiu și un timp caracteristic: spațiul lor se constituie într-un Centru, iar timpul ‒ într-o reîntoarcere la Marele Timp al începuturilor. Insulele reprezintă o topografie tipică, aparținând regimului nocturn al imaginarului, mai exact simbolurilor mistice sau ale intimității. În insule abundă locurile de trecere dintr-o lume în alta, cu funcție inițiatică. În nuvela Cezara, insula lui Euthanasius constituie adevăratul Centru nu numai al spațiului, ci și al tramei diegetice. Insula marchează pătrunderea într-o altă lume, a cărei împrejmuire e apărată de stânci și în care intrarea se poate face printr-o peșteră. Peștera sau grota, insulă terestră, are oricum o natură ambivalentă: e deopotrivă un simbol puternic al matricei materne, actualizând un regressus ad uterum, dar și o zonă subterană favorabilă unei coborâri în infern ‒ descensus ad inferos (Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, 1987, pp. 180-184).

Aceste două valori sunt reiterate de simbolismul insulei din Cezara, care va reprezenta firul conducător al acestui studiu. Centrul insulei este, în nuvelă, o vale înflorită, în care se află un lac; în mijlocul acestuia e o altă mică insulă, care adăpostește o grotă, unde locuiește sihastrul Euthanasius și unde acesta își are prisaca. Ne aflăm în fața unei serii de recipiente care se încastrează unele în altele, într-un proces complex de dublare și miniaturizare. Se realizează prin intermediul lor tema adăpostului care îi ocrotește, în diverse feluri și în momente diferite, pe Euthanasius, pe nepotul său Ieronim și pe tânăra Cezara. Printre principalele miteme asociate insulei, amintim „repetiția analogică” și „microcosmicizarea repetitivă” a spațiului (Jean-Jacques Wunenburger, 1995, p. 83), vizibile în Cezara. Repetiția analogică este explicită în imaginea micii insule lacustre din interiorul insulei marine și implicită în tematica matricială a văii înflorite, care poate fi asimilată recipientului arhetipal al cupei, omolog „pântecelui digestiv și sexual” (Gilbert Durand, 1979, p. 225); chiar conținutul acesteia, apa lacului, este înzestrat cu simbolism matern. Cât despre microcosmicizare, se observă că recipientele devin din ce în ce mai mici: insula din lac, grota și apoi prisaca.

Regăsim aceeași schemă în Avatarii faraonului Tlà, prin prezența unei insule în mijlocul unui lac, la rândul său conținut într-o cavitate htonică aflată sub o piramidă. Viziunea unește aici Noaptea, adâncimile abisale și moartea, pentru că în centrul insulei se găsesc două sicrie, unul conținând trupul lui Rodope, celălalt așteptând rămășițele faraonului Tlà. Această insulă este asociată culorii negre (O. VII, 248), cu valorile ei nocturne și mortuare, în timp ce apa lacului este asimilată cu „un plan negru și strălucit” (O. VII, 248). Este vorba aici de o apă întunecată și stimfalizată (Gaston Bachelard, 1979, p. 137), purtătoare de moarte. Într-adevăr, „apa care doarme e pretutindeni un perete fragil care desparte de Lumea de dincolo, o oglindă a morții; lacul e un cerc magic care, în legendele lumii, cheamă și risipește, prin respirația sa secretă și profundă, toate puterile Morții” (Michel Guiomar, 1967, p. 499). Așa cum spune Jean Libis, „se pare că orice apă întunecată și tăcută converge spre un nucleu întunecat, epicentru al nopții, concentrat de melancolie” (Jean Libis, 1993, p. 75); acesta e chiar emblema atmosferei sumbre de la începutul povestirii.

În Făt-frumos din lacrimă, insula din mijlocul lacului conține un palat, iar în Vis pe insulă se înalță un dom (PO. 104, 9), edificiu adesea asociat la Eminescu cu spațiul insular (G. Călinescu, 1976, 2, p. 194). Cu siguranță, legând spațiul intimității de miniaturizare, Eminescu se lasă aici pradă unei reverii în care locuința și diferitele sale echivalente constituie un aspect al mitologiei sale telurice. Concentrarea prin încastrare, ceea ce Euthanasius numește „insulă-n insulă” (O. VII, 121), converge spre un veritabil Centru care condensează „o intensă sacralitate a spațiului și în care se adună forțele hierofanice” (Jean-Jacques Wunenburger, 1995, p. 83). Mai multe insule eminesciene sunt deci numite „sfinte”, precum cele de pe fluviul din Miradoniz, comparate cu „scorburi de tămâie” (PO. 40, 65-66), imagine care revine și în Memento mori („cu scorburi de tămâie”, PO. 43, 458) și în Sărmanul Dionis: „Insulele se înălțau cu scorburi de tămâie” (O. VII, 106).

Topografia mistică

Această structurare a spațiului insular, prin crearea în interiorul său de noi spații din ce în ce mai reduse, corespunde în esență, în opinia lui Jean Burgos, unei strategii de evadare din timp și din deteriorarea pe care acesta o produce (Jean Burgos, 1982, p. 127). Căutarea eternității este perfect întrupată de moartea lui Euthanasius, care va fi îngropat „sub cascada unui pârâu” (O. VII, 131) pentru ca apa să-l dizolve, să-l împrăștie în natură și să-l ferească de putrefacție. Pentru Mircea Eliade, nuditatea finală a celor doi tineri indică, și ea, o „reîntoarcere la primordial, la preformal” (Mircea Eliade, 1943, pp. 7-8). Dar mai ales prezența Apei, în diversele sale ipostaze ‒ mare, lac, fluvii, râu – tematizează o fază de regresie urmată de o fază de regenerare, insula înscriindu-se într-o mare constelație acvatică prin care se revelă „neptunismul” lui Eminescu (G. Călinescu, 1976, 2, p. 201). Doar după ce au înfruntat marea, imens receptacul al tuturor transformărilor, Ieronim și Cezara descoperă insula. Traversarea apei, înot sau în barcă, devine un element psihopomp (Jean-Jacques Wunenburger, 1995, p. 84), reprezentând o probă inițiatică pentru trecerea de la profan la sacru, de la timpul uman la Marele Timp. Observăm că „discontinuitatea între planurile existenței și nivelurile spațiului nu e totuși niciodată exprimată în limbaj schizomorf și conflictual” (Jean-Jacques Wunenburger, 1995, p. 84): insula, la Eminescu, are o structură mistică și a intimității proprie regimului nocturn al imaginarului, în care trecerea de la un plan la altul, de la o lume la alta, se face fără fracturi.

Înconjurat de stânci, care au funcția unui zid de apărare, centrul insulei lui Euthanasius apare ca un veritabil spațiu paradiziac. Ca și la ceilalți romantici europeni, la Eminescu visul unei întoarceri către timpul edenic al originilor e supus unei transpuneri spațiale care coincide, aici, cu Italia – fantasmatic asimilată unei insule în Murmură glasul mării („Înconjurând a Italiei insulă mândră”, PO. 55, 2) – sau cu Sudul în poemul În căutarea Șeherezadei: „M’am dus spre Sud – und’insule ca glastre” (PO. 61, 13). Fără îndoială, sunt aceleași insule care apar în Luceafărul, singurul poem antum care prezintă această ocurență (AN 58, 331). Considerat ca „pământ fericit al bunurilor și al simțurilor” (Yves Bonnefoy, 1980, p. 318), acest spațiu permite conștiinței divizate să-și regăsească unitatea ontologică pierdută, „un mod de existență, pentru fiecare lucru, în care esența răsuna în miezul însuși al prezenței sale” (Yves Bonnefoy, 1980, p. 320). Vegetația mai multor insule e compusă din lauri, arbori apolinici ai imortalității – „Insulele se înalță cu dumbrăvile de laur” (Memento mori, PO. 43, 458), „Din insule bogate cu mari grădini de laur” (Povestea magului călător în stele, PO. 44, 602) – sau portocali (O. VII, 121). E o reverie telurică a unui spațiu fuzional și matern, a unui tărâm de plenitudine și abundență, care preia schema mitică a grădinilor raiului. Ieronim și Cezara regăsesc puritatea erosului primordial, reprezentat emblematic de imaginea lui Adam și a Evei, din frescele grotei lui Euthanasius.

Insula este descrisă ca „verde” (Copii eram noi amândoi, PO. 34, 15), într-o transfigurare a locurilor copilăriei unde, conform regimului miniaturizant al intimității, „ochiul de pădure” (PO. 34, 12) conține un iaz în mijlocul căruia se află o insulă pentru a forma „un fel de loc ombilical” (Jean Libis, 1993, p. 174). E desigur o schemă arhetipală, o imagine primară aparținând timpului cosmic al ființei. Așa cum afirmă Gaston Bachelard, „acest lac este în noi, ca o apă primitivă, ca mediul în care o copilărie imobilă continuă să dăinuie” (Gaston Bachelard, 1978, p. 95). Observăm că, în lumea feerică din Făt-Frumos din lacrimă, se află „o insulă de smarand”, smaraldul fiind, ca și culoarea verde, un simbol al reînnoirii naturii (O. VI, 318). În timpurile originare ale Daciei mitice, insulele purtate de râuri sunt „fermecătoare” (Memento mori, PO. 43, 398). Spre o insulă de acest gen pornesc la drum Sarmis și logodnica sa (PO. 150, 18): „aceasta reprezintă un Centru primordial, sacru prin definiție, iar culoarea sa fundamentală este albul” (Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, 1987, p. 520). Constatăm și prezența culorii albe a palatului în insula din Făt-Frumos din lacrimă: „un mândru palat de o marmură ca laptele” (O. VI, 318). Desigur că lumina lunară reflectată în apă e cea care a atras această imagine lactee prin care peisajul „se opalizează”, în formula lui Bachelard (Gaston Bachelard, 1979, p. 162).

Insula și moartea

Totuși, așa cum a remarcat Mircea Eliade, anumite semne dezvăluie ambivalența insulei, care poate fi deopotrivă una paradisiacă sau una a morții (Mircea Eliade, 1943, p. 8). Insistența, pe de o parte, asupra somnului, omolog eufemizat al morții, prin care Ieronim regăsește „noaptea orfică a neființei” (Rosa Del Conte, p. 137) și, pe de altă parte, asupra nudității cuplului, reprezentând o stare de plenitudine vitală și de moarte simbolică (Mircea Eliade, 1943, p. 9), revelă faptul că tinerii au părăsit condiția umană și lumea reală. Se poate considera, din această perspectivă, că trecerea apei ‒ în barcă sau înot – este o navigare spre lumea de dincolo, actualizând, în perspectivă bachelardiană, un complex al lui Caron. Apa, afirmă Gilbert Durand, este o „mare epifanie a Morții” (Gilbert Durand, 1984, p. 104). Așa cum a demonstrat Bachelard, marea este întotdeauna asimilată în imaginarul arhetipal cu ținutul morții: „oricărei lumi de dincolo i se asociază imaginea unei traversări” (Gaston Bachelard, 1979, p. 102). „Moartea n-a fost oare primul Navigator?” (Gaston Bachelard, 1979, p. 100) se întreabă filosoful. Călătoria pe mare pare, într-adevăr, să anticipe traversarea finală, căci „eroul mării e un eroul al morții. Primul matelot este primul om viu care a fost la fel de curajos ca un mort” (Gaston Bachelard, 1979, p. 101). Astfel, conchide el, „o întreagă latură a sufletului nostru nocturn se explică prin mitul morții văzute ca o plecare pe ape” (Gaston Bachelard, 1979, p. 103). E interesant de constatat că, într-o versiune anterioară a nuvelei rămase în manuscris, Eminescu se referă la moartea Cezarei și a lui Ieronim (G. Călinescu, 1976, 2, p. 199). Ultimele rânduri ale textului descriu trupurile lor fără viață, plutind unite pe valuri, ceea ce indică explicit restituirea lor către elementul acvatic: căci nu apa este „cea mai maternă dintre morți” (Gaston Bachelard, 1979, p. 100)? Aceeași atracție este evocată de Eminescu, în Mai am un singur dor, vorbind de propria moarte.

În Mureșanu, „insulele sfinte” de unde vin „cântări ferice” (PO. 106, 409) amintesc de Insulele Fericiților, Insulae fortunatae, din mitologie și din legende: „dacă astfel insula are rolul de punct final al unui parcurs de transmigrație sau de translație a sufletelor, ea are în același timp și rolul de punct de trecere între cer și pământ, între lumea oamenilor și lumea zeilor” (Jean-Jacques Wunenburger, 1995, p. 83). În Vis, insula este în mod explicit o insulă a morții, în care „Eul” este acoperit de un giulgiu ca personajele celebrei picturi Insula morților a lui Böcklin. În Mureșanu (PO. 106, 308), insulele sunt comparate cu „sarcofage” plutind pe mare, imagine care reprezintă emblematic natura lor thanatică: „Dispar ca sarcofage insulele în mare” (PO. 106, 312). Pentru Gilbert Durand, „pântecele matern, mormântul și sarcofagul sunt trezite la viață prin aceleași imagini: ale hibernării semințelor și ale somnului crisalidei. E vorba desigur de un «Iona al morții»” (Gilbert Durand, 1984, p. 270).

În sfârșit, la Eminescu, insula apare astfel ca o schemă figurativă exprimând, „în forma unui mit spațializat, o gândire metafizică” (Jean-Jacques Wunenburger, 1995, p. 82). Caracterul mitic al insulei lui Euthanasius se revelă prin mai multe coincidentia oppositorum, constituind structura sa profundă, în care se unesc viața și moartea, microcosmosul (până la cel infinit de mic al albinelor, fluturilor și altor insecte) și macrocosmosul, masculinul și femininul care reintegrează plenitudinea edenică prin unirea erotică. Prezența acestei coincidentia oppositorum indică, încă o dată, în ce măsură insula eminesciană aparține în mod exemplar imageriei nocturne, a misticii și a intimității, din clasificarea lui Gilbert Durand. Pentru Rosa Del Conte, insulele mistice pot reprezenta figura ideală a spațiului eminescian, pe care îl compară cu un cerc (Rosa Del Conte, 1962, p. 199). Astfel, „insula paradisiacă se întâlnește, în același regim imagistic al intimității, cu sfera lui Parmenide sau Empedocle” (Jean-Jacques Wunenburger, 1995, p. 83). Cercul spațial al insulei își găsește ecou, în corespondențe fecunde, în circularitatea Marelui Timp. Insula lui Euthanasius a continuat să trăiască în imaginar, reapărând în Thalassa lui Alexandru Macedonski și în finalul romanului Șarpele al lui Mircea Eliade, cel care i-a consacrat o analiză profundă în eseul intitulat chiar astfel.

Bibliografie

Bachelard, Gaston, La Poétique de la rêverie, Paris, P.U.F., 1978.

Bachelard, Gaston, Poetica reveriei, traducere de Luminița Brăileanu, introducere de Mircea Martin, Pitești, Ed. Paralela 45, 2005.

Bachelard, Gaston, L’Eau et les rêves, Paris, José Corti, 1979.

Bachelard, Gaston, Apa și visele, traducere de Irina Mavrodin, Ed. Univers, București, 1995.

Bonnefoy, Yves, L’Improbable et autres essais, Paris, Mercure de France, 1980.

Burgos, Jean, Pour une poétique de l’imaginaire, Paris, Aux Éditions du Seuil, 1982.

Burgos, Jean, Pentru o poetică a imaginarului, traducere de Gabriela Duda și Micaela Gulea, prefață de Gabriela Duda, București, Editura Univers, 1988.

Cazenave, Michel (dir.), Encyclopédie des symboles, Paris, Le Livre de Poche, 1998.

Călinescu, G., Opera lui Eminescu, 2, București, Ed. Minerva, 1976.

Cǎrtǎrescu, Mircea, Eminescu. Visul chimeric, București, Humanitas, 2011.

Chevalier Jean și Gheerbrant Alain, Dictionnaire des symboles, Paris, Éditions R. Laffont, 1987.

Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, Micaela Slăvescu și Laurențiu Zoicaș (coord.), traducere de Olga Zaicik et alii, Iași, Ed. Polirom, 2009.

Del Conte, Rosa, Mihai Eminescu o dell’Assoluto, Modena, Soc. Tip. Modenese, 1962.

Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre absolut, ediție îngrijită, traducere și prefață de Marian Papahagi, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1990.

Durand, Gilbert, Figures mythiques et visages de l’œuvre, Paris, Berg International, 1979.

Durand, Gilbert, Figuri mitice și chipuri ale operei, traducere din limba franceză de Irina Bădescu, Nemira, București, 1998.

Durand, Gilbert, Les Structures anthropologiques de l’imaginaire, Paris, Dunod, 1969.

Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, traducere de Marcel Aderca, postfață de Cornel Mihai Ionescu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998.

Eliade, Mircea, Insula lui Euthanasius, în Insula lui Euthanasius, București, Fundația Regală Pentru Literatură și Artă, 1943, pp. 5-18.

Eliade, Mircea, Le Sacré et le profane, Paris, Gallimard, 1979.

Eliade, Mircea, Occultisme, sorcellerie et modes culturelles, Paris, Gallimard, 1986.

Eliade, Mircea, Traité d’histoire des religions, Paris, Éditions Payot, 1991.

Guiomar, Michel, Principes d’une esthétique de la mort, Paris, Éditions José Corti, 1993.

Libis, Jean, L’Eau et la mort, Figures Libres, Dijon, EUD, 1993.

Petrescu, Ioana Em., Eminescu. Modele cosmologice și viziune poeticǎ, București, Editura Minerva, 1978.

Ricœur, Paul, Philosophie de la volonté. 2 Finitude et culpabilité, Paris, Aubier, 1988.

Wunenburger, Jean-Jacques, Rêveries insulaires, în La Vie des images, Strasbourg, Presses Universitaires de Strasbourg, 1995, pp. 79-90.