Dan Petru Cristea și fluturele lui care îl necăjește sub talpă

Rodica MARIAN

Dan Petru Cristea, Un fluture s-a așezat sub talpă, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2025

Îl cunosc pe Dan Cristea de câteva decenii, de când el lansase proiectul de transpunere în format electronic a Dic­țio­narului Tezaur al Academiei și venea de la Iași la Cluj-Napoca, la Institutul Sextil Pușcariu, în cadrul căruia coor­do­nam eu marele dicționar. Între timp, Dan Cristea a devenit membru cores­pon­­dent al Academiei Române și și-a luat, doar ca scriitor, al doilea prenume de la tatăl său, pentru a elimina posibila confuzie cu numele criticului de lite­ra­tură, Dan Cristea, dar și ca un omagiu adus acelui părinte al său, de care auto­rul a fost întotdeauna foarte atașat. Ta­tăl, un doctor radiolog care a trăit în ora­șul na­tal al scriitorului, Moinești, apare frec­vent în cartea aceasta și e evidentă afecțiunea pe care Dan i-a purtat-o, ca de altfel și mamei ori bunicii din partea mamei.

Din familie sunt reconstituite: per­sonalitatea calmă a mamei, cea relaxată a tatălui, cea de generăleasă a mamaiei și firea jucăușă a surorii. Acești eroi trăiesc în atmosfera unui oraș de provincie, locuit de petroliști, unde apăreau anual incendii și explozii, la fel cum în alte părți vine musonul de toamnă sau cade bruma. Fantezia și imaginarul se inter­sec­tează cu memoria fidelă, așa-zis obiec­tivă, ficțiunile sunt uneori abraca­da­brante (un râușor din grădina mătu­șilor curge la deal; în balta din spatele ca­sei lor își face veacul un crocodil do­mes­tic; când plouă diluvian, pe strada lui se adună șuvoaie, care duc cu ele copăițe cu copilași gângurind fericiți și pianiști distrați ce își văd înainte de exercițiile lor; sugestivă și parabolică este imaginea unui fugar care privește la emisiunea pre­ferată, Teleenciclopedia, în timp ce-și cară televizorul în brațe ș.a.m.d.).

Ce ne spune Dan Petru Cristea este că, mai mult decât a ne aminti, im­por­tant este să încercăm să ne recunoaștem în fantasmele de atunci, să ne lăsăm pur­tați de imaginația de acum despre ce vom fi imaginat atunci, știut fiind că uni­versul copiilor și adolescenților este an­corat mai mult în vis decât în rea­li­ta­te. Pe de altă parte, vrând să ne amintim de copilărie, noi vrem s-o refacem, cu trăirile, sentimentele, imaginația de atunci și de acum amestecate, exagerând totodată, inventând, bătând câmpii fără limite, mânați doar de dorința debor­dan­tă de libertate și frumos. De aceea, episoadele se află uneori la o distanță co­lo­sală, alteori abia perceptibilă, de limita posibilului, în fapt niciodată cu adevărat întâmplate în exact acea formă.

Tonul cărții este ironico-nostalgic, fără edulcorări sau alunecări în dulce­gă­rii, chiar atunci când amintirile îl con­duc spre sentimentele aprinse față de părinți, bunici, natură etc. Poveștile lui se aglutinează convingător, sunt vii și, în esența ei, cartea are și chiar o anumită valoare documentară.

„Lucrurile nu sunt deloc cum par a fi”, ne spune autorul în chiar titlul pri­mu­lui capitol, parcă pentru a ne avertiza că amintirile asupra propriei noastre tine­reți sunt reclădite constant, cu fie­ca­re deceniu pe care îl parcurgem. Iposta­zele autorului din copilărie și adoles­cen­ță sunt trasate de întrupări, dedublări surprinse în segmente de timp limitate, cărora povestitorul li se adresează la per­soana a II-a: „Chiar și eu, cel de acum, aș vrea să-i pun câteva întrebări acelei fetițe meteorice, dar, vezi tu, eu nu mai am de unde s-o iau… Nici ea nu mai poate fi cea de care te-ai atins tu atunci, cum nici eu nu mai sunt cel care încă mai ești tu acolo, lăsat atât de departe în urma timpului meu”.

Referirile la negurile regimului co­mu­nist sunt expresive, dar nu ostenta­ti­ve: un bunic este luat de acasă și reți­nut mai mult de șase luni, până la judecata ce-l va dovedi nevinovat, iar străbunicii sunt deposedați de via de la Jariștea, și doar mamaie mai păstrează într-o pânză de pernă, bine pitite, înscrisurile dove­di­toare ale celor confiscate, pe care le mai scoate din când în când, aparent numai pentru a le admira scrisul cârlionțat.

Jariștea și Vârteșcoiu sunt tărâmuri vrâncene în care timpul nu se urnește din loc decât pentru a lăsa în urmă o casă, pe o parte, ori a demola un conac, în care o mamaie de șaptesprezece ani se îndrăgostește și este pețită chiar de tânărul pe care ea îl adora pe ascuns, în care o văcuță îl ia în coarne și îl aruncă în sus pe puștiul de vreo cinci anișori, pentru că-i stătea pe iarba cea mai grasă, și în care clopotele bisericii din deal se rostogolesc la vale pe valea secată a Vărsăturii, la fiecare înmormântare, în ulti­mele pagini ale cărții mamaie ur­mând a se duce și dânsa pentru a se așeza în rândul celor plecați, acolo în cimitirul acelei biserici.

În casa părinților intră mereu oa­meni care aduc cu ei amintiri și inspiră la fapte ieșite din comun, cum ar fi doc­to­rul care cântă așa de bine la acor­deon. Povestitorul, copil atunci, găsește în par­de­siul lăsat de musafir în cuier un ziar scris cu slovele pe care el le buchisea la ore­le de limba rusă din școală, aflând ast­fel că există un loc unde se scriau cu ele chiar și vorbe românești. Povestirile ba­sarabeanului, pe care acordeonul îl aju­­tase să se întrețină după război cân­tând la colțuri de stradă, îl instigă să în­ve­­țe acest instrument, ca apoi să-și câș­ti­ge și el o pâine la colț de stradă, așa cum făcuse doctorul. Și într-adevăr, va reuși, numai că nu o pâine, ci doar un covrig…

Scrisori măsluite

Apoi emoția primei întâlniri cu o fetiță, fluturarea din aripi de sub talpă – o metaforă a emoțiilor nedefinite pro­du­se de doi ochi albaștri care veneau în fie­ca­re vară de la Cluj și plecau odată cu plo­ile care trebuiau duse înapoi la locul lor de obârșie (pentru că în orașul lui toa­te ploile vin de la Cluj). Apoi jocurile de „pedepsire” în apartamentul minu­na­tului și îndurătorului amic stomato­log Lascăr, apoi prima îndrăgostire ade­vă­ra­tă, închipuirile cărora trebuie să le facă fa­ță, și prima suferință din dragoste. Apoi ieșirile fără permis cu mașina, îngă­duite de un tată fenomenal, și tardivele re­mușcări ale unui comportament copi­lă­­ros față de o frumusețe locală. Sau pro­fe­sorii lui, „profa de română”, distinsa doamnă de la care va învăța gramatică și com­punere, și cea de matematică din gimnaziu, care îl va îndruma la olim­pia­dă, și ceilalți doi din liceu, care îi vor deveni sfătuitori și buni prieteni, dar și profa de chimie, care îl va chinui cu o ma­terie care nu avea niciodată să se prin­dă de el. Apoi găștile de amici din cele do­uă licee pe care le-a frecventat, în Moinești și în Ploiești, unde va ajunge în cele din urmă, reconstituirea șocantului sărut franțuzesc la care a fost supus fără voia lui, precum și mărturisirea frag­men­tară a fetei pe care o iubise și care a venit du­pă un timp să-i povestească in­cre­dibil de trista ei adolescență. În fine, aven­tura eșuată, și reparată apoi, cu pri­ma lui fe­me­ie, cât și întâlnirile miste­ri­oa­se din pe­ri­oada studenției bucureștene, de neîn­țe­le­se temeri și alinturi muzicale, acasă la tânăra care, în urmă cu câteva veri doar, măsluise în favoarea amicei ei, îndră­gos­ti­tă de el, un număr de scrisori de dra­goste, lui adresate.

Toate acestea, spuse pe un ton fi­resc, într-un stil care-l particularizează, ine­dit, spontan și rafinat, conferă confe­siu­nilor ceva captivant, dincolo de nara­ti­vul inte­re­sant. Conținutul plin de miez, extrem de viu, pulsatil și cu o pu­ter­nică încăr­că­tu­ră emoțională obligă citi­torul atent la reluarea unor pasaje, pen­tru a surprinde esența și pentru com­pletarea tabloului general al poveș­tilor care se țes în mintea scriitorului și parcă se derulează în fața ochilor cititorilor.

N-am cunoscut decât puține spirite care să fie atât de profund preocupate de cunoașterea interioară a ființei și a alcă­tu­i­rii sale și care să se dedice cu ini­ma cu­ra­tă unei astfel de jupuiri a veș­min­telor convenționale ale naturii ome­nești, cum ar fi distincția sau integritatea persoanei. Vreau să spun că cele trei ro­ma­ne ale lui Dan Petru Cristea au în co­mun această sfredelire a lăuntrului min­ții și simțirii omenești, inexorabil legate de experiența vie­ții și în slujba explici­tă­rii ei. În acest fel tulburător se orien­tea­ză, în cazul acestui scriitor, sondarea sen­sului și a finalității existenței umane, din perspectivă psiho­lo­gică și filosofică, iar explicitarea ei mi se pare magistrală în­tr-o pagină din primul ca­pitol al cărții, o car­te dedicată amin­ti­ri­lor, cu un titlu atât de poetic semnifica­tiv. Scriitura pro­zatorului este frapantă nu numai prin ideile susținute, ci și prin corelarea conștientizării alterilor, des­co­pe­riți cu fer­voare în propriul eu, cu sem­ne­le chi­pu­lui său analizat în oglindă, în­cer­când să stabilizeze în timp măcar o ipo­stază a aces­tuia, a acelei anume întru­pări trecă­toa­re. Abstracțiunea gândului se con­ju­gă fericit cu fluiditatea concre­tu­lui, ilustrând ingenios specificitatea stilis­ti­că și insolitul autorului: „Schimbările de pe fața mea sunt atât de vizibile încât sunt uimit că lumea mă recunoaște de la o zi la alta. În mod inexplicabil memoria oamenilor funcționează defectuos… Nu numai că în fiecare zi am o cută nouă pe obraz, dar ochii îmi sunt dispuși diferit, nasul e mutat mai în jos și barba are o cu to­tul altă formă. Degeaba încerc eu să în­drept situația, de exemplu, răzân­du-mi o parte de obraz…, mutra mea se schimbă mai repede decât pot eu să re­par ceva la ea. Fiecare modificare a fizio­no­miei re­pre­­zintă rezultatul unor schim­bări care se pe­trec în mintea mea… Geana de asemă­na­re cu ceea ce mă defi­nea ieri e șansa mea de a avea amintiri, numai că și aces­tea se schimbă de la o zi la alta. Astfel în­cât copilăria mea amin­tită azi e alta decât cea amintită ieri, iar școala primară, liceul și studenția nu pot semăna decât vag cu cele povestite de mine în această carte”.

[1] Vezi exemple în cartea: Rodica Marian, Identitate și alteritate, Editura Fundației Cul­­turale Ideea Europeană, București, 2005, cum ar fi interpretarea străinei guri din fina­lul Melancoliei ori substanța din Sărmanul Dionis, postuma Tat twam asi, iar în manu­scrise destule exemple, dintre care este eloc­vent „Oare eu, tu, el nu e totuna (oare astea nu se confundă într-un individ” (Ms. 2262).