Senida POENARIU
Atracția retoricii extremiste
Nici că se putea un moment mai potrivit, în termenii urgenței sale, pentru a relua discuția despre Conservatorism versus progresism. Puncte de conjuncție, puncte de disjuncție, după haosul general declanșat de alegerile prezidențiale anulate din noiembrie 2024, care au dovedit că, pe aici, stânga și dreapta sunt interșanjabile, iar ideologia e, de fapt, mai degrabă pretext pentru partidele locale. Conjuncțiile și disjuncțiile sunt, ce să vezi, conjuncturale, și, înfricoșător, atât pentru liderii politici, cât și pentru populația țării, concepte precum globalism, suveranism, fascism, extremă dreaptă, marxism, progresism, trumpism, putinism sunt, de fapt, extrem de fluide semantic, fiecare pricepe ce vrea, ce poate sau ce i se sugerează. Țara s-a împărțit în două tabere, susținătorii progresismului scăldat prin cristelnița creștin-ortodoxă, reprezentat de Elena Lasconi (USR), „garanta democrației”, admiratoare a lui Donald Trump, și suveranismul încarnat în figura mesianică a lui Călin Georgescu, candidat independent, care recită cu aplomb discursul mareșalului Antonescu, mare admirator și el al lui Donald Trump. Intelectualii din România pun rapid diagnosticul acestei situații: prezența extremismului (de dreapta) este un simptom al lipsei de educație, guvernul României investind în educație 3,3% din PIB, mai puțin decât Benin și Zambia, conform știrilor.
Pe rețelele de socializare, dar și în reviste culturale, se ridică mai direct sau mai voalat problema asumării culpabilității colective din partea comunității intelectuale din România, care, prin elitism și lipsă de dialog, fie ei de dreapta sau de stânga, a pierdut contactul cu oamenii de bună credință, atât de ușor de păcălit, atrași de retorica extremismului împachetată misticoid, cu exaltări naționaliste. Și intelectualii cad de acord că pericolul suveranist este prea mare, așadar conservatori, centriști și progresiști – etichetați sau autodefiniți – își suspendă pentru moment diferențele ideologice și pun umărul, pe rețelele de socializare, la operațiunea de convingere a poporului că ne este mai bine în Europa, militează pentru dialog și toleranță, pentru respect și valori democratice.
După ce pericolul care coalizase câmpul își diminuează, cel puțin momentan, impactul, dat fiind că alegerile sunt anulate, se reia procesul electoral etc. etc. etc., la începutul lunii ianuarie, pactul de mai sus este rapid abandonat și bula intelectuală se angajează, tot pe rețelele de socializare, într-o campanie de acuze și etichetări extrem de asemănătoare cu cele care au dominat sfera politică. Câmpul literar autohton, căci despre el îmi propun să scriu în continuare, pus în față cu Religia woke (pe platforma o mie de semne, Gelu Diaconu „recomandă”, preluând descrierea generală a cărții de pe site-ul editurii, fără alte intervenții, cartea Religia woke. Cum a căzut pradă Occidentul unei mișcări iraționale de Jean-François Braunstein), departe de a promova dialogul și polemica în adevăratul sens al cuvântului, se angajează mai degrabă într-o competiție „conservatori” – „progresiști”, în care-și aruncă reciproc eticheta extremismului și a intoleranței. Un pic de lumină în această dispută încearcă să aducă Iulian Bocai pe Scena9, care, spre deosebire de mulți dintre participații implicați în dispută, și citește cartea cu pricina. Am folosit ghilimele, tocmai pentru că, dacă poziția progresiștilor este mai ușor de reperat, fiind, de regulă, cei care condamnă cu vehemență „recomandarea” și, prin extensie, omul și platforma prin care s-a realizat aceasta, tabăra care se coalizează în jurul lui Gelu Diaconu, dar nu neapărat în apărarea cărții, nu se (auto)definește ca fiind conservatoare.
Și deja am ajuns, cred, într-un punct important, acela al asumării, respectiv al atribuirii etichetelor de tipul „conservator” – „progresist”, care, vedem prea bine, și în câmpul literar variază în funcție de sistemul de referință.
Cine-i cine, în raport cu ce?
Dacă ne întoarcem la cazul de mai sus, elefantul din cameră este principiul corectitudinii politice, ca bază ce a produs cultura woke și cancel culture – formă de reacție/ metodă de a impune justiția socială. Simplist și reductiv, operațiune pentru care îmi cer de pe acum scuze, echivalențele ar arăta în felul următor: Negarea existenței fenomenelor – privite ca fantasme, respectiv fetișuri ale conservatorismului reacționar = progresism (vezi Christian Moraru în dialogul cu Mihai Iovănel despre „Corectitudinea politică între realitate și fetiș” în Euphorion, 2019). La polul opus, se conturează spaime eschatologice de tipul vin americanii, dar nu cei buni, care ar fi trebuit să ne salveze din comunism, ci, de data asta, comuniștii americani, care ne înghit cu totul libertatea de exprimare (Horia Roman Patapievici, „Comunismul american”, în revista 22, 1994, reluat și în volumul Politice) = poziția conservatoare. Și între, mai pe centru, cu înclinațiile aferente: asocierea culturii anulării cu progresismul ar fi mai degrabă artificială – ea nu ar ține atât de dreapta sau de stânga, cât de o dinamică a cenzurii de tipul majoritate-minoritate cu lungă tradiție. Sau ea a apărut dintr-o „necesitate evidentă de a recalibra anumite aspecte societale” (v. Șerban Axinte, în Vatra, nr. 3-4/ 2024), deci nu poate fi pur și simplu negată, dar că, la rândul ei, uneori pică fix în păcatul pe care îl vituperează, și anume intoleranța. Cum am scris în altă parte mai pe larg despre cancel culture (Vatra, nr. 3-4/ 2024, Să se revizuiască, primesc! Dar…), voi încerca, în continuare, o trecere în revistă a unor marote conceptuale care (încă) polarizează taberele în interiorul culturii critice din România.
Însă, înainte de aceasta, menționez câteva momente definitorii, de dată relativ recentă, cu un puternic impact asupra „coalizării” taberelor sau cel puțin care au devenit pretexte pentru a atribui etichete: publicarea Istoriei literaturii române contemporane (1990-2020) din 2021, de Mihai Iovănel, acuza de rasism din cazul Bogdan-Alexandru Stănescu – Valeriu Nicolae, disparițiile lui Eugen Simion (2022) și ale lui Nicolae Manolescu (2024), „oameni instituții” sau mai bine spus pozițiile legate de posteritatea acestora și apariția studiului-manifest Pentru o nouă cultură critică românească (Goldiș, Terian & Moraru, 2024).
Un mod ideologic de a citi literatura?
Cât timp desantul s-a purtat pe frontul Manolescu & co. vs. criticii tineri, orice contestare sau chestionare a autorității, a canonului și a tradiției, respectiv a receptării literaturii exclusiv prin lentilele valorii estetice, se lăsa cu acuze de ideologizare. În 2008, în Istoria sa, Manolescu amintea de „sociologismul vulgar” pentru a descrie „revalorificarea moștenirii culturale” din anii de tristă amintire – selecție care a avut la bază „apartenența lor [a scriitorilor] la un curent de gândire ori chiar de dosar personal și, în măsură egală, de ideile lor, grobian apreciate, ori de formula operei lor” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Paralela 45, Pitești, 2008, p. 893). Autonomismul estetic, atât de necesar în epocă, vine, așadar, ca o reacție la intruziune, la instrumentalizarea artei și a angajării ei în folosul dogmei comuniste.
Doar că, în 2014, tot într-o Istorie (Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, p. 333) a lui Nicolae Manolescu, „sociologismul vulgar” este dislocat din contextul nostru local comunist și folosit pentru a descrie opozițional generațiile critice care fug(eau) „de ideologie ca dracul de tămâie” și noua critică care „respiră aer ideologic”, dat fiind că îl „redescoperă” pe Gherea (citim aici propunerea de „rediscutare” a lui), sunt „stângiști puerili” fascinați de Bourdieu și Žižek – „fideli sociologismului vulgar” din Franța anilor 1968 și, pe cale de consecință, în orbirea lor naivă (termen folosit adesea), resping estetismul criticii postmaioresciene, respectiv a generației 1960.
Despre „falimentul autonomismului estetic” (Paul Cernat, Strategia autonomismului estetic a devenit falimentară, Critic Atac, 2013) s-au exprimat cam toți criticii douămiiști. Vorbim aici despre „conservatorii” ’60iști, cei cu „oroarea ideologizării”, și despre „progresiștii” tineri, 2000iști, care nu văd pericolul și pică în capcana ideologizării. Consensul, atât cât a fost, în rândul criticilor tineri era că literatura nu este și nici nu are cum să fie un artefact care plutește în eter, necontaminat de credințe, preconcepții, prejudecăți din sfera socială, religioasă, politică etc. Cu alte cuvinte, de ideologie. Astfel ea, literatura, nu poate fi izolată de contingent, social și politic. Și, pe cale de consecință, nici actul critic nu poate fi axat doar pe valoarea estetică. Aceasta ar fi „tendința de părăsire a istoriei literare propriu-zise în favoarea studiilor multiculturale [a se citi ca o dezertare din câmpul criticii literare], în care perspectiva asupra literaturii nu mai este estetică, dar sociologică, filosofică și altcum. N-avem încă o istorie dintr-un astfel de unghi, dar avem câteva zeci de studii care-i abordează pe Maiorescu ori pe Lovinescu mai degrabă ca teoreticieni culturali decât ca critici literari” (N. Manolescu, op. cit., 2008, p. 10) Și iată că, în 2021, ea, istoria de acest fel, se materializează.
Mihai Iovănel își concepe Istoria sub influența a două figuri tutelare: Eugen Lovinescu (metoda ideologică și estetică – „nu se teme să facă din ideologii un subiect de istorie literară” – Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane (1990-2020), Polirom, Iași, 2021, p. 10); Louis Althusser (materialismul contingenței) – cu mențiunea că ideologicul este, în definiția lui, „the comprehensive system of ideas, beliefs and values that influences human behaviour in any society” (Irena Makaryk, ed., Encyclopedia of Contemporary Literary Theory, Toronto, 1993, p. 22). Iată, în fine, un mod ideologic de a citi literatura! Și dintr-o dată suflarea critică s-a împărțit în două: „pro” sau „contra” Iovănel. Încercările de nuanțare, deși ele au existat, nu au contat în această clasificare maniheică. O parte s-a trezit „conservatoare”, cu sau fără voia ei (alături de 60iști, 80iști, hop și 2000iști). Din această direcție, înțelegem că Iovănel a făcut abuz de ideologie și a subordonat/instrumentalizat literatura propriilor interese (ideologii?), și-a construit o (prea mică) lume literară pe care o conduce cu un pumn de fier. Cât dinspre partea progresistă… bine a făcut! Cei interesați de argumentele pro-contra pot consulta dosarele din Observator cultural și Transilvania, extrem de relevante fiind și discuțiile din social media, care nu știu însă dacă mai pot fi accesate.
În orice caz, 60iștii jubilau dat fiind că avertizările s-au adeverit și sociologismul vulgar a dinamitat estetismul, în timp ce această depășire metodologică este percepută drept calitate principală de tabăra adversă. Să nu uităm totuși că, atunci când a planat acuza rasismului, mai voalat sau mai pe față, cu volute prin naratologie sau direct la sursă, criticii implicați în dispută, pentru a „apăra” cartea și pe autorul ei (Copilăria lui Kaspar Hauser, Bogdan-Alexandru Stănescu), progresiști sau conservatori, tot de principiile mult hulitei autonomii a esteticului s-au prevalat.
Revenind la receptarea Istoriei, dosarul din Observator cultural, revistă cu deschideri „progresiste”, sau cel puțin aceasta era eticheta, la care au participat și 2000iști, a fost catalogat dinspre partea (și mai) progresistă drept conservator: „O privire razantă peste dosarele de receptare a volumului Istoria… demonstrează faptul că o serie de critici douămiiști, cum ar fi Adrian Mureșan, Paul Cernat, Șerban Axinte și Raluca Dună, încă operează sub influența conservatoare, «șaizecistă» a literaturocentrismului” (Mihnea Bâlici în Pentru o nouă cultură critică românească, op. cit., p. 415).
Citatul este ilustrativ pentru ceea ce încerc să sugerez: o privire razantă este mai mult decât suficientă pentru a încadra ideologic, pentru a plasa iremediabil în categorii închise. Și aceasta este o observație cât se poate de generală, nu arăt cu degetul într-o singură direcție. Este un punct de conjuncție, o practică pe cât de incorectă, pe atât de comună. Desigur, în citatul dat inadecvarea sare-n ochi, dat fiind că se găsește fix într-un volum în care editorii militează pentru depășirea „amatorismului neinformat”, respectiv pentru profesionalizarea criticii literare printr-o etică a cercetării și a practicii critice.
Prezența eflorărilor, respectiv a privirii razante, ca practică critică, este o problemă corect ridicată de linia progresistă, iar depășirea izolaționismului, o updatare a metodologiei, precum și o mai bună ancorare în logica competitivității internaționale sunt acțiuni necesare. Critica academică, acea „dezagreabilă aparență de știință” (Nicolae Manolescu, Cele două critici, România literară, 33-34/ 2023), cum o numea Manolescu, nu anulează și nici nu înlocuiește critica de întâmpinare/ publicistica literară. Astăzi, gândirea științifică nu se opune celei creative sau viceversa. E o falsă opoziție, probabil o reminiscență a respingerii structuralismului cu turnura sa lingvistică. Dacă ținem cont de integrarea științei cognitive, a biologiei evoluționiste și a tehnicilor computaționale în studiile literare, prezența unei „turnuri științifice” nici măcar nu mai sună a exagerare. Cred, însă, că aici este mai mult vorba despre deontologia actului critic decât de direcții și orientări de tipul conservator-progresist.
Înțelegerea și valorificarea literaturii
În fine, ce se propune în locul autonomismului? Răspunsul e simplu și previzibil: contextualizarea. Cum? Prin importul metodologiilor din aria politicilor identitare (materialismul nord-american), teoriilor de stânga poststructuraliste din Franța, digital humanities, world literature, respectiv o abordare transnațională a literaturii. O seamă de interese interpretative și abordări, mai precis „coduri generice ale literaturii” – „alei și bulevarde ale demersului interpretativ, utile pentru un timp (subl. mea)”, cum le numește Valentine Cunningham (Lectura după teorie, Tracus Arte, București, 2022, p. 33). Această relevanță temporară pe care o remarcă criticul de la Oxford este elocventă pentru încercarea de a da sens evoluției culturii critice locale, dar și, vom vedea, globale. Probabil că eroarea lui Nicolae Manolescu stă fix în credința că „critica se învechește, măcar ca limbaj, mai încet decât poezia, romanul sau drama, mult mai evident datate, mai cu seamă la distanțe mari de timp” (Nicolae Manolescu, op. cit., 2008, p. 6). Dacă ne uităm la evoluția criticii și a teoriei din secolul XX, am spune că e fix pe dos. Nu e de mirare, așadar, că s-a creat un retard metodologic.
Apoi, utilitatea temporară ia forme mult mai concrete dacă este trecută prin prisma „regimurilor de relevanță” ale lui Galin Tihanov (The birth and death of literary theory. Regimes of Relevance in Russia and beyond, Stanford, 2019), care ar reprezenta, într-o traducere liberă, „modul prevalent de a apropria (atât de a interpreta, cât și de a utiliza) literatura într-un anumit moment” – „o constelație istoric disponibilă de parametri sociali și culturali care formează înțelegerea și utilizarea predominantă a literaturii pe durata acelei constelații particulare”. Devine clar că nu doar Teoria „este produsul unei faze specifice în evoluția unui regim particular de relevanță”, mai precis produsul secundar „al tranziției de la un regim de relevanță care recunoștea literatura pentru rolul său în practica socială și politică la un regim care evalua literatura în primul rând pentru calitățile sale intrinseci ca artă”, ci și autonomismul estetic al generației ’60, fără a nega, desigur, și determinările locale.
Următorul regim de relevanță pe care-l identifică Tihanov este acela al recunoașterii literaturii „într-un mod destul de discret, pentru distracție și terapie (mai ales individuale) pe care le poate oferi”. Acest al treilea regim de relevanță înțelege și valorifică literatura „în multiplele sale contexte de producție și consum global” și pare a fi responsabil pentru cadrul interpretativ al „literaturii mondiale”. Se configurează tot mai pregnant și „regimul proaspăt transfigurat al relevanței sociale directe exemplificat în luptele politice identitare și bătăliile pentru canoane «reprezentative» ale minorităților, naționale și globale” .
Nu e deloc greu să plasăm întreaga cultură critică românească postbelică în categoriile de mai sus, cu hibridizările aferente. Probabil că cea mai bună lecție pe care o deducem de aici este cea a lui Todorov, care, după ce analizează istoria discontinuă a reflecțiilor asupra simbolului, semnului și semnificației artei, demers concretizat prin volumul Théories du symbole, are revelația determinării istorice (chiar și) a abordării structuraliste, calea spre adevăr, cum singur o numea. Trece apoi printr-o etapă de relativizare a perspectivelor, acceptare a nuanțelor, o detașare urmată de o reevaluare a propriei metode și de acceptare a altor instrumente (Tzvetan Todorov, Catherine Portevain, Devoirs et Délices. Une vie de passeur). Și „viziunea îngustă” devine „viziunea largă”.