Adela GRECEANU (n. 1975) este scriitoare și jurnalistă. A debutat în 1997 cu volumul de poezie Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult, Editura Eminescu (Marele Premiul „Cristian Popescu” și Premiul Asociației Scriitorilor din Sibiu pentru debut), urmat de Domnişoara Cvasi, Editura Vinea, Înţelegerea drept în inimă, Editura Paralela 45, Și cuvintele sunt o provincie, Editura Cartea Românească (premiul pentru poezie al revistei Observator cultural și mențiunea specială pentru „Cea mai bună carte a anului” la Gala Industriei de Carte din România). În 2008 a publicat la Polirom romanul Mireasa cu şosete roşii, tradus în maghiară. A scris texte de proză pentru mai multe volumele colective. În 2018 a câștigat cu povestirea Dar dacă Le Prix Boccace (Premiul Boccaccio) acordat unei povestiri românești de asociația franceză „Tu connais la nouvelle?”. În 2021 a publicat antologia de poezie Șuruburi, șaibe, cuie, piulițe, la Editura Cartier, în seria Cartier de colecție. Realizează, împreună cu Matei Martin, emisiunea și podcastul „Timpul prezent”, la Radio România Cultural.

 

 

* * *

Oma este bunica prietenului meu. Ea merge după-amiaza la cofetărie. În fiecare zi îşi pune altă rochie de mătase colorată. Are o poşetă micuţă pe care o ţine sub braţ. Merge cu mâinile la spate şi îşi salută vecinii zâmbind. Are un ruj roz. Până la cofetărie se opreşte foarte des şi se uită în curţile oamenilor. Sau priveşte înapoi. Dacă ieşi în poartă în momentul când ea se uită în lungul străzii, nu ştii dacă se duce sau se întoarce de la cofetărie.

Eu şi prietenul meu alergăm până la ea şi înapoi acasă de câteva ori până ca Oma să ajungă la cofetăria din capătul străzii. Nu intrăm niciodată cu ea. Dar ştim că se aşează la o masă şi comandă o prăjitură şi un suc. Trece o oră până le termină şi se întoarce acasă la fel de încet. Zâmbește din nou tuturor cunoscuţilor, doar că rujul i s-a şters şi pare ceva mai palidă. Şi rochia s-a decolorat.

Nimeni de pe strada noastră, în afară de ea, nu merge zilnic la cofetărie, la oră fixă. Dacă ne întâlnim, se opreşte, îmi pune mâna pe cap zâmbind şi-mi spune ceva în limba ei.

Ceilalţi fug sau râd de ea. Când e aproape de mine, mi se pare înaltă. Sunt zile când este uriaşă.

 

* * *

Limba mea desenează pe perete un întuneric ud. El nu se aseamănă cu întunericul din spatele casei, când sunt trimisă după nuci. El este un întuneric ce se usucă repede. Nimeni nu ştie de el. Este ascuns după tăblia patului, cât de departe am ajuns cu limba.

În timp ce desenez, inima stă în vârful trupului. Ceva fierbinte urcă până sus.

din volumul „Domnișoara Cvasi”, 2001

 

Adila își amintește

La trei ani,
un bărbat oarecare,
îmbrăcat în gri închis,
mi-a apărut în primul meu coșmar.
Se oprise pe o alee slab luminată
și se uita fix la mine.
Părea trist și obosit.
Un bărbat care și-a dat seama
c-a început să-mbătrânească.
M-am trezit urlând.
Lacrimi grele mi se înnodau sub barbă,
acolo unde iarna
îmi legau baierele căciulițelor tricotate.
De data asta însă,
purtam drept căciuliță
vârsta acelui bărbat.

din volumul „Și cuvintele sunt o provincie”, 2014