Răsvan POPESCU

(…) V-aș propune să reflectați asupra termenului de „jurnalism literar”. Acum vorbim despre un scriitor provenit dintr-un jurnalist care a făcut această meserie sub o formă sau alta vreme de 15 ani. În paralel am scris literatură și film, am învățat să descriu în imagini. Din aproape în aproape, mi-am schimbat perspectiva, abordarea și uneltele. Aici obiectivitatea învățată la BBC lasă loc subiectivității autorului. Stilul devine important și dă unitate și coerență întregului.

Relatarea, descrierea faptelor și evenimentelor nu dispar, dar se subsumează unui alt mod de a privi realitatea, mai degrabă în înțelesurile ei profunde, în sfera ideilor și a semnificațiilor. Este o treaptă mai sus, este un alt standard. Un gen de graniță, gazetărie cu mijloace literare, unde mai multe sunt îngăduite. Chiar și câteva pagini de jurnal, autobiografice. Mă amestec puțin printre personajele cărții, particip și eu cu mărturiile mele. Și personajele se mișcă mai liber, după tehnica portretului în tușe groase, uneori caricaturale, nepermise în editoriale. Rolul lor este important, povestirea epocii se face prin ele.

Putin, de exemplu, apare ca un „căpcăun care înghite copii”, numai Trump nu pricepe. Un fel de clovn megaloman care face lumea să pară un talcioc, incapabil să înțeleagă natura criminală a adversarului său. Acesta îi laudă „abilitățile conducătoare” și îl joacă pe degete. Râdem, dar nu e râsul nostru. (…)

Mai încoace intră în scenă salvatorul de serviciu, mesia Călin Georgescu și scutierul său Simion, suveranistul de la galerie, destinat să rămână acolo. Iată niște personaje care ies destul de șifonate, de mototolite.

Dar sunt și portrete mai complexe, colective, conturate în timp, cum ar fi tablourile de familie ale partidelor clasice nărăvite, care au ținut multă vreme România captivă, ca pe o moșie proprie.

Fragment din volumul România în derivă
de Răsvan Popescu, Junimea, 2025