Instrumente muzicale și poetica lor în opera lui Eminescu

Instrumente muzicale și poetica lor în opera lui Eminescu

38.00 lei

Ioan ȚICALO. Prozator, eseist, cronicar, critic literar. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, și al Societății Scriitorilor Bucovineni.

Volume publicate: În Poiana lui Ioan (2002), Crucea părintelui Visarion (2003), Blestemul (2004), Vânătoarea (2005), Meandre (2006), Poetica instrumentelor muzicale în poezia eminesciană (2006), Scara (2007), Ghimpele (2008), Dor-Împărat (2008), Mihail Eminescu – poetul neamului românesc (2009), Pojar (2010), Mircea cel mic (2011), Dor… în concepţia lui Eminescu (2012), Rătăcitorii (2013), Zarea de sub amurg (2014), Primăverile seniorului (2015), Altă lume… (2015), Huhurezul (2016), Istorii… (2017), Elena Condrei ˗˗ Trei destine astrale: Eminescu, Creangă, Veronica, interviuri cu Ioan Țicalo (2018), Nebănuitele căi… (2019), Vremuri maștere (2020), Granița blestemată (2021), Pământul – casa iubirii (2023).

Colaborări la numeroase reviste literare, numeroase premii naționale.

  • An apariție: 2024
  • Format: 13 x 21 cm
  • Număr de pagini: 172
ISBN 978-973-37-2864-1 Categorii: ,

Autor: Ţicalo Ioan

Descriere

Ioan Țicalo cultivă ceea ce s-a numit o critică tematică, știind să contextualizeze problematica eminesciană estetic, istoric și chiar filosofic, dovedind o bună informație care să-i permită a face conexiunile necesare acolo unde crede de cuviință.

Theodor CODREANU

 

Discursul lui Ioan Țicalo e al unui filolog bogat în lecturi, topite însă în magma propriei conștiințe. O expresie a acestei realități este și finalul cărții, unde un comentariu lingvistic (Mihai sau Mihail?) este prilejul de a plasa o volută perfect credibilă: Mi-ha-il, cu o silabă în plus și cu hiat, având un accent înaripat, zvâcnește, dincolo de vreme, în înaltul cerului, pentru a rămâne acolo întru eternitate.

Ioan DĂNILĂ

 

În legătură cu hermeneutica operei eminesciene, rezultatele cercetării lui Ion Țicalo sunt diferite. Uneori ele surprind prin finețea interpretării ─ semn al cunoașterii profunde a textului poetic eminescian.

Adrian VOICA

 

Prozatorul se dovedește, iată, și un pasionat eseist, semnând, consecutiv, două lucrări remarcabile despre Poetul Național, considerat coloana de foc a românismului. (…) În contextul atâtor inepții și răstălmăciri (unele chiar de o savanterie… dilematică!), cărțile lui Ioan Țicalo sunt deopotrivă întremătoare, necesare și pilduitoare. Acestea vin să ne reamintească (pentru a câta oară?) că identitatea noastră europeană nu poate eluda această coloană de foc a daco-românității noastre, întruchipată, sub chip genial și martiric, de Eminescu.”

Zenovie CÂRLUGEA

 

 

Un vis de iubire trăiește Dan-Dionis, preumblându-se cu Maria la vremea nopții în lumea solară a cerurilor, mânat însă de neostoita idee a dezlegării enigmei care îi macină mintea, chiar dacă un înger îl avertizează la modul cel mai serios: De ce vrei să scoți din aramă sunetul aurului? El vrea să-l vadă numaidecât pe Dumnezeu, iar un alt înger îi dă o replică zdrobitoare: Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine și în zadar îl cauți. Dan se află departe de a-și da seama că sufletul său e un bărăgan pustiu, cu mărăcini rostogoliți în toate părțile. Răspunsul îngerului nu-i generează un ecou favorabil și nu-l liniștește. Capul i se umple de cântece amăgitoare, în vreme ce îl cuprinde un orgoliu nemăsurat, părându-i-se că ființele netrupești ale cerului îi îngână cântările și se mișcă în ritmul lor. Personajul intră în vârtejul momentului malefic și al semeției în erupție: Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne…, provocând vuietul apocaliptic al căderii: Vum! Sunetul unui clopot urieșesc (cu rol de pedeapsă divină) – moartea mărei, căderea cerului – bolțile se rupeau, jumalțul lor se despica și Dan se simți trăznit și afundat în nemărginire.

Ioan ȚICALO

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care scrii o recenzie pentru „Instrumente muzicale și poetica lor în opera lui Eminescu”

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top