Mamă, pe mine nu vrea să mă muște niciun câine
Autor: Mitroi Ştefan
36,00 lei
Ştefan MITROI s-a născut în anul 1956, la Siliştea, comuna Vităneşti, judeţul Teleorman.
Absolvent al Facultăţii de Drept, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.
Este membru în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România.
Cetăţean de onoare al municipiului Alexandria şi al judeţului Teleorman.
A publicat cărţi de proză, poezie, teatru şi literatură pentru copii.
În anul 2010, a primit Premiul Academiei Române pentru romanul Dulce ca pelinul.
În 2011, Premiul pentru proză al Fundaţiei NIRAM din Spania.
În 2019, Premiul pentru proză al revistei Convorbiri literare.
În 2020, Marele Premiu şi Trofeul Festivalului Naţional de Literatură „Vasile Voiculescu”.
În 2022, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Poveştile cerului, poveştile pământului.
Câteva dintre cărţile sale au fost traduse în limbile spaniolă, franceză, portugheză şi bulgară.
Descriere
Ştefan MITROI scrie scurt, precis, cu infuzie lirică despre orice; despre trecerea timpului, despre marea Istorie, dar, mai cu seamă, despre istoria sufletelor, despre dragoste şi moarte, abolind, prin magma fabulatorie, hotarul dintre lumi. Vom conchide că avem în Ştefan Mitroi un însingurat meditativ, sentimental, vibratil şi confesiv, prefirând, ca povestitor al sufletului, notaţii dense, cu iz aforistic. El, survolând toate genurile, are o Operă, chiar dacă n-a ajuns (încă) scriitorul care visează să fie, cum deseori mărturisea. Sau că, fugind de la ţară, şi-ar fi ales o viaţă greşită. Comuniunea de altădată, risipită, e recâştigată prin cărţile sale, acolo unde vom descoperi, cu încântare, cum observase Rodica Lăzărescu, fulguraţii lirice mustind de tristeţe.
Adrian Dinu RACHIERU
Georgeta Ouatu, directoarea şcolii, căzu din picioare când se privi în oglindă.
În locul buzelor sale, se arcuiseră într-un zâmbet, ce nu-şi prea avea rostul la ora aceea, buzele Miei Cătrună, femeia de serviciu a şcolii. Tot ai acesteia erau şi ochii care o sfredeleau cu neruşinare. Ba parcă şi urechile. Ale ei nu erau chiar atât de mari. Şi nici nasul atât de ascuţit. Când se ridică de jos, Georgeta Ouatu înţelese că avea capul schimbat. De ce însă cu cel al femeii de serviciu? Bine totuşi că mintea cu care gândea era a ei.
Trimise vorbă la şcoală că e răcită şi că c-o să rămână toată ziua acasă. Numai că, un pic mai târziu, fu văzută dând cu mopul prin cancelarie, apoi ştergând de praf gemurile dinspre stradă ale şcolii. Dar de ce vorbea cu vocea Miei? Şi de ce semăna la mers şi la mâini cu aceasta?
Cum să fie capul doamnei directoare? râse Mia, când i se spuse ce poartă pe umeri. Nu se uitase înainte de a porni spre şcoală în oglindă. Una dintre profesoare scoase o oglinjoară din poşetă şi-i zise să se uite. Femeia de serviciu se uită şi începu să tremure.
– Eu n-am nicio vină! bolborosi ea speriată. Nu ştiu cine a putut să facă asta!
Adevărul e că nu ştia nimeni.
Schimbarea capetelor (fragment)
Informații suplimentare
| Format | A5 |
|---|---|
| Număr de pagini | 170 |
