Bunăstarea de rău. Deambulări epice. Mofturi savuroase. Ambuteiaje lirice

Descriere

Chiar și volumul de față, intitulat oximoronic Bunăstarea de rău, în care își reconfirmă statutul de postmodern pur-sânge, ca și calitatea (mai rară azi) de scriitor cultivat, plăcerea de a desluși înțelesuri spre a le obscuriza apoi, tocmai prin „despicarea firului de păr în patru”, antrenează de la un capăt la altul o narațiune suculentă, care, altminteri, nu e deloc ușor de cuprins. Scriitorul optzecist răstoarnă aici o relație veche de când generația sa: în locul unei proze care se sprijină pe autobiografie, el își alcătuiește aici un soi de autobiografie, configurată însă cu instrumentele ficțiunii. Fragmentele autobiografice, autentice sau (aproape) inventate, de la „ploieștenitate” și până la evenimentele/ personajele copilăriei și adolescenței sunt transpuse într-un univers ficțional în care obiectele banale, începând chiar cu onomastica sau toponimia, ascund semnificații. De unde și necesitatea tratării „eseistice” a unor biografeme.

Virtuozitatea și rafinamentul prozatorului nu sunt exhibate ca un semn de omnisciență, ci sunt puse în serviciul unei narațiuni fluide, împănate contrapunctic cu complicații delicioase. Cu atât mai mult, cu cât autorul are o inteligență subtilă, aluzivă, și o asociativitate literară pe care calambururile și jocurile de cuvinte doar o semnalează (dar… o și ascund!), fără a o epuiza.

Proza lui Florin Toma se cade citită pe îndelete, pentru finețea discursului și pentru nenumăratele „popice” pe care autorul le strecoară în text, spre deliciul cititorului prevenit.

Răzvan VONCU

 

Le désordre est simplement l’ordre que nous ne cherchons pas (Henri Bergson)

 

În ce privește dezordinea vieții mele, – clopin-clopant! – la deplina imaturitate, mărturisesc prin această carte că vălmășagul, acest haos de buzunar, adică plata la întreținerea nesiguranței, este, de fapt, veritabila „bunăstare de rău” ce ne însoțește toată viața, de la ivire până la ieșire. Ea este aceea care ar trebui să pună ordine în proiectele și imageriile noastre megalomane și țanțoșe, grandioase și hiperbolice, îngerioase ori daimonice, valpurgice și vag wagneriene (ca norii niebelungi pe șesuri!) ori cătălinice și gluciferice, adică genial-ipoteștice…

Ei bine, ele toate-toate, de dimpreună, par că reglează mecanismul cosmic al proiecției noastre năprasnice pe cerul lumii, asezonată de întreg calabalâcul a ceea ce am fi vrut să fim, să facem, să gândim, să visăm, să dorim, să iubim și să luptăm ca să înțelegem un singur lucru: că vraiștea este adânca risipă a dărniciei.

Dar, până la urmă, ne lăsăm păgubași la simțire și, încet-încet, abia prindem de veste cum ne înghite – narcotic și amniotic – farmecul discret al neo-rânduielii (sic!).

AUTORUL