Pentru Stelorian Moroșanu, poezia este, cum spunea el însuși într-o carte din anul 2001, o crescătorie de fantasme căreia îi asigură prosperitatea lirică prin volumul junimist „Zilnica beatitudine a malpraxisului poetic”. Nu Colegiul Medicilor, ci acela al Cititorilor are a judeca malpraxis-ul unui poet care trăiește doar cu „abcesul dimineților mele”, face cezariană unei melancolii, inventează poemul-arici, citește și traduce pielea Lumii, mută nisipul și pietrele pustiei pe tălpile sufletului, face contrabandă cu bucolice, instalându-se într-o „crăpătură de timp”, unde, trubadur inspirat, își cântă tristețile de abanos, inventează cuvinte cu sonorități balcanice, „furlandisindu-se gingaș”, într-un plictis „de ștevie veștedă”, alături de fantasmele și nălucile sale, măcinate, și ele, printr-o „mașină de sictir”.
Umorul fin, ironia cordială, asocierile surprinzătoare, situațiile (aproape) epice, dialogul cu divinitatea într-un fel neconvențional, poetul comunicând cu Dumnezeu „în formulare alchimică și eleusină”, la o adresă „scrisă cu lapte de cuc” ascund, în fond, dezabuzarea celui pentru care prezentul e „credincios ca un câine mort”; tonalitatea, uneori, baladescă, poemele temelor „mari” lângă cele pentru „ființele mici”, cum, altădată, la G. Topîrceanu și, peste ani, în alt registru, la Emil Brumaru, dar, mai ales, ecouri ale liricii bacoviene, într-un subtil raport de intertextualitate, constituie mărcile unui poet interesant și ale unei cărți cu o bună cotă valorică.
Ioan HOLBAN
