„Cu un acut şi benefic simţ regizoral, Livia IACOB reuşeşte să genereze seducţie poetică într-o carte sfâşietoare: bine construit, textul se sprijină pe procesul de demultiplicare a durerii, legat de amintirea părinţilor dispăruţi – o constantă a cărţii de faţă -, dar dozează optim şi deschiderea supapei spre lumină, spre eros, spre altruism, spre gingăşia copilului, spre sensul revoltei sociale şi istorice a tinereţii, spre fascinaţia pentru învăţătură şi creaţie, spre restaurarea bucuriei de a trăi. In subconştient însă, putem intui ferocitatea cu care copilul-lumină şi copilul-umbră s-au războit îndelung pentru a pune stăpânire pe dreptul la fericire al eu-lui restaurat, cum un Zeu al copilului interior. Marea poezie îşi devorează autorul tocmai pentru a-i conferi trofee: unul dintre acestea este chiar Viaţa. Al doilea, dar poate că nu cel din urmă, e dreptul la Operă, ca formă de plăcere, de recunoaştere, de autonomie şi de control absolut asupra sensului vieţii.
Cercul sacru al lunii, cercul sacru al soarelui, ieşirea din natură, asfixierea în oraş, primul sânge, echinocţiile, sânzienele, naşterea, botezul, visul, copilăria, adolescenţa, călătoriile fiului risipitor, erosul, nunta, povara, legănarea pruncilor, îmbăierea lor în poveştile neamului, plecarea lor în lume, bătrâneţea, sapienta, moartea, singurătatea copacului părăsit şi testamentul pentru urmaşi… şi încă atâtea altele devin, la Livia Iacob, şi proiecte de utopie, şi maladii poetice de adaptare. Această carte este scrisă de un copil trist. Genial de trist.”
