Cosmin NEIDONI
eseist

Întrebarea referitoare la viitorul cărții este una cât se poate de legitimă. Din când în când, din rațiuni ce țin de schimbarea lumii în care trăim, e bine să punem la îndoială viitorul cărții, nu în sensul apocaliptic al unei dispariții iminente, ci, poate, mai ales pentru a deveni conștienți de felul în care evoluează lucrurile. Cu atât mai bine-venită este o asemenea întrebare în contextul în care, mai mult ca oricând, cea mai de preț zăbavă a omului – vorba cronicarului – are parte de o concurență pe care nu a mai cunoscut-o în această formă și la această intensitate. Voi încerca, în cele ce urmează, să-mi așez gândurile în siajul întrebării pentru a oferi un posibil răspuns.

Pentru a putea vorbi despre viitorul cărții, cred că trebuie să înțelegem, fie și succint, trecutul ei. Istoria cărții este, în fond, istoria modului în care omenirea a păstrat și a transmis cunoașterea, experiența și valorile sale spirituale. Cartea, chiar și în formele ei rudimentare, a educat și a consemnat. Divertismentul – liber delectat – vine mai târziu! Obișnuiți, de mai bine de două secole, cu formatul fizic al cărții așa cum îl cunoaștem astăzi, avem tendința de a-l considera un dat aproape firesc: foi numerotate, lipite sau legate de un cotor și protejate de coperte, moi sau tari, mai mult sau mai puțin estetizate. Asta e cartea! Ne vine greu să ne imaginăm că, pentru cea mai mare parte a istoriei sale, cartea nu a arătat deloc așa. Martyn Lyons, un istoric australian de origine britanică din Sydney, a avut ideea de a scrie Books. A living history. O carte tradusă și la noi și dedicată istoriei cărților. Am citit-o destul de recent fără să mă gândesc că o voi invoca într-un asemenea articol. Ce spune Lyons? Evoluția cărții nu a fost liniară, ci marcată de câteva momente nodale care au schimbat profund raportul dintre autor, text și cititor. Primele forme ale cărții apar în Antichitate, sub forma tăblițelor de lut din Mesopotamia și a sulurilor de papirus utilizate de egipteni, greci și romani. Aceste suporturi permiteau consemnarea informațiilor, dar accesul la ele era limitat. Un alt moment de cotitură îl reprezintă apariția codexului, în primele secole ale erei creștine. Spre deosebire de sul, codexul era alcătuit din file legate între ele, având forma apropiată de cea a cărții moderne. El era mai ușor de transportat, de consultat și de conservat. Evul Mediu aduce o nouă etapă în evoluția cărții. În scriptoriile monahale, călugării copiau manuscrise, păstrând astfel moștenirea culturală a Antichității greco-latine. Cartea era însă un obiect rar și prețios, accesibil doar elitelor religioase și intelectuale. Din acest motiv, circulația ideilor rămânea restrânsă. Momentul decisiv în istoria cărții este dat de invenția tiparului cu caractere mobile de către Johannes Gutenberg, în jurul anului 1450. Tiparul a făcut posibilă multiplicarea rapidă și relativ ieftină a exemplarelor, transformând cartea dintr-un obiect de lux într-un bun cultural accesibil unui public tot mai larg. Reforma religioasă, Renașterea și, mai târziu, Iluminismul ar fi greu de imaginat fără această revoluție a multiplicării și circulației textului. Tiparul a contribuit, de asemenea, la afirmarea și standardizarea limbilor vernaculare și a accelerat procesul de alfabetizare, făcând lectura accesibilă unor categorii sociale tot mai numeroase.

De ce am evocat, fie și succint, istoria cărții? Pentru a nu considera nimic de la sine înțeles, dar mai ales pentru a evidenția un fapt care a însoțit fiecare mare moment de cotitură din evoluția ei: ideea de criză, de punere la îndoială a formelor tradiționale și de demonizare a celor noi. Știți, de pildă, care a fost una dintre temerile elitelor monahale și intelectuale ale vremii odată cu explozia atelierelor tipografice de după Gutenberg? Că multiplicarea fără precedent a cărților va duce, paradoxal, la deprecierea cunoașterii. Or temerea că accesul larg la texte va permite circulația necontrolată a ideilor, a opiniilor și, mai ales, a erorilor. Călugării copiști urmau să își piardă o îndeletnicire importantă, adică să devină șomeri.

Mergem diacronic mai departe. Secolele al XIX-lea și XX au consolidat rolul cărții ca principal instrument de educație și formare intelectuală. Industrializarea procesului de tipărire, dezvoltarea hârtiei ieftine și creșterea alfabetizării au dus la apariția pieței moderne de carte. Romanul, manualul școlar, enciclopedia sau presa scrisă au devenit componente esențiale ale vieții culturale. Cartea nu mai era doar un depozitar al cunoașterii, ci și un mijloc de divertisment, reflecție și afirmare identitară. Și acest moment a fost însoțit de temeri și îndoieli. Faptul că tot mai mulți oameni puteau citi și cărțile puteau ajunge la un public fără precedent a trezit, din nou, neliniștea celor care vedeau în noua cultură de masă nu doar un instrument al emancipării, ci și unul al influențării și al uniformizării. Romanul, mai ales, a fost privit uneori cu suspiciune. Lectura unor ficțiuni era considerată capabilă să tulbure imaginația și să corupă moravurile. La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI apare o nouă transformare majoră: digitalizarea. Cartea electronică, bibliotecile virtuale și platformele online au schimbat modul în care citim, cumpărăm și distribuim texte. Nici această etapă în evoluția cărții nu a fost scutită de anxietăți și dezbateri, de puneri la îndoială. De această dată plana amenințarea dispariției propriu-zise a cărților tipărite. Iată, așadar, cum fiecărui moment nodal din istoria cărții i-a corespuns, aproape inevitabil, sentimentul unei crize. Progresul și sentimentul crizei formează, de fiecare dată, un dublet.

Lectura nu a murit și nu va muri niciodată

Dubletul de care vorbesc nu este specific doar istoriei cărților. În istoria picturii, bunăoară, apariția fotografiei în secolul al XIX-lea a fost privită de mulți ca un echivalent al morții artei picturale. Dacă aparatul fotografic putea reproduce realitatea cu o fidelitate incomparabilă, care mai era rostul pictorului? Se părea că una dintre funcțiile esențiale ale picturii, aceea de a reprezenta lumea vizibilă, devenea inutilă. Cu toate acestea, efectul fotografiei a fost cu totul altul. Pictura nu a murit. Dimpotrivă! Eliberată de obligația reproducerii fidele a realității, pictura a început să exploreze teritorii noi: impresionismul, expresionismul, cubismul și, ulterior, arta non-figurativă, sunt (și) consecințele apariției fotografiei. Un fenomen asemănător poate fi observat și în cazul teatrului. Apariția cinematografului și, ulterior, a televiziunii a fost interpretată drept începutul sfârșitului pentru arta scenică. Spectacolul filmat putea ajunge simultan la milioane de oameni, în timp ce teatrul rămânea limitat la spațiul unei săli și la numărul locurilor disponibile. Cu toate acestea, teatrul nu a dispărut. Dimpotrivă, și-a reafirmat specificul! Azi e mai creativ ca oricând. La apariția radioului, a cinematografului, a televiziunii și, mai recent, a internetului, s-a vorbit în mod repetat despre „sfârșitul lecturii”. Lectura nu a murit și nu va muri niciodată. Ar fi o naivitate, ar trăda o lipsă a educației istorice, să ne agităm cu sloganul apocaliptic al dispariției lecturii. De ce spun educație istorică? Pentru că istoria cărții demonstrează o remarcabilă capacitate de adaptare la schimbările tehnologice și culturale. De la tăblițele de lut și manuscrisele medievale până la bibliotecile digitale contemporane, cartea și-a schimbat forma, dar nu și funcția esențială, aceea de a educa, de a conserva și de a transmite informația și cunoașterea.

O bibliotecă întreagă poate fi astăzi stocată pe un gadget de dimensiuni reduse, iar accesul la informație este aproape instantaneu. În același timp, cartea se confruntă cu o concurență tot mai puternică din partea noilor forme de media: rețele sociale, platforme de streaming, podcasturi sau aplicații interactive, tutorial, vloguri și bloguri. Este amenințată cartea? Pesimiștii îi cântă prohodul, eu văd altceva: democratizarea aproape fără precedent a accesului la cunoaștere. Optimismul meu în privința cărții este incurabil. Îl voi parafraza pe Leibniz, nu la biscuiți mă refer, ci la filosoful german al teodiceelor: trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile! Contextul filosofic al rostirii acestor cuvinte era, desigur, altul. Nu intru în amănunte. Întrebarea, din unghiul privirii mele, nu este dacă industria cărții are viitor, ci dacă noi, cei de azi, suntem pregătiți să-i facem față. Trăim în era abundențelor periculoase: avem prea multă mâncare și prea puțină hrană, avem prea multă informație și insuficientă abilitate a gândirii critice. An de an se publică tot mai multe cărți. Nu cantitatea lor este marea problemă, cât mai curând calitatea (la conținut mă refer). Mi-e teamă de acel timp, nu foarte îndepărtat, în care va fi tot mai greu să distingi între o carte produsă de o minte organică versus o carte scrisă de – vAI! – inteligența computațională. Dar cartea tot nu va dispărea!

Cum văd industria cărții? Permiteți-mi, vă rog, să fac uz de o metaforă vizual-descriptivă de origine religioasă: văd viitorul cărții nu în cromatici apocaliptice, ci mi-l reprezint ca pe o veritabilă Cină de Taină a formelor lecturii, la a cărei masă vor sta împreună, fără rivalități și fără excluziuni, cartea tipărită, cartea digitală, audiobookul și formele interactive care abia încep să se contureze. Viitorul ar putea aduce forme hibride de lectură. Cărțile ar putea integra elemente multimedia, realitate augmentată sau funcții interactive capabile să personalizeze experiența fiecărui cititor. Inteligența artificială ar putea contribui la adaptarea conținutului în funcție de nivelul de cunoștințe, interesele sau ritmul de lectură al utilizatorului. Astfel, cartea nu va mai fi doar un obiect static, ci un spațiu tot dinamic de învățare și explorare.

Cum văd viitorul cărții tipărite? Cu același optimism! Actuala criză a cărții apare mai puțin ca un semn al declinului și mai mult ca un episod firesc al unei lungi serii de transformări. După cum pictura nu a murit odată cu fotografia, iar teatrul nu a dispărut odată cu cinematograful, este puțin probabil ca obiectul numit carte să fie anulat de mediile digitale. Cartea își va găsi un nou loc în cultura viitorului. Ea va continua să ofere experiența unică a contactului direct cu obiectul cultural. Va rămâne spațiul liniștii, al bibliotecii personale, al paginilor adnotate și al emoției pe care o produce întâlnirea cu un volum care poartă urmele lecturilor succesive. Ea nu va supraviețui din nostalgie, ci datorită unor calități pe care niciun ecran nu le poate reproduce în întregime.