Florin IRIMIA

Unde ne ducem, de fapt, când visăm? Unde e locul acela mai exact? Există o hartă a viselor? Un atlas al peregrinărilor noastre nocturne? Și cum s-ar numi tărâmul acela? I-am putea da un nume, așa cum numim un continent, o țară, un oraș? Un oraș pe care l-am vizitat și, pentru că ne-a fost bine acolo, am vrea să ne-ntoarcem ca să simțim din nou (și din nou) ce-am simțit prima dată. Aud tot timpul chemarea, o șoaptă venită din spatele unei ușițe ascunsă într-un zid, și am impresia că sunt atât de aproape încât ar fi suficient s-o deschid ca să pătrund în lumea din care n-ar fi trebuit, de fapt, să plec niciodată.

Există o legendă despre un oraș ocupat, un oraș divizat, un oraș vechi, un oraș palimpsest, un oraș al durerii și-al suferinței, al violenței și-al cruzimii, al rușinii și-al penitenței, un oraș cicatrice, un oraș traumă, și totuși pentru unii un Traumstadt. Se spune că, odată, cândva, orașul ăsta arăta diferit, era un oraș mândru, poate chiar puțin trufaș, căci nu fusese cucerit decât o singură dată și asta cu mult timp în urmă, de către un împărat vanitos. Dar apoi, din orașul ăsta a-nceput un război mare, care s-a întins peste multe tărâmuri, și chiar dacă cei ce-l începuseră au crezut că-l vor câștiga, și-l vor câștiga repede, în final l-au pierdut, drept care au fost pedepsiți și pedepsiți crâncen. Au urmat ani de pace, dar nu ani pașnici pentru oraș. Deși nu fusese decât puțin bombardat, orașul își pierduse mândria, devenise un loc fanat, plin de fanatici, un loc al radicalismelor de tot felul, al degringoladei, desfrâului și ratării. Al nebuniei chiar și mai mult. Au mai trecut niște ani, timpul trecea agale aici, și deși lucrurile se prezentau parcă o idee mai bine, totul era încă fragil, vulnerabil, nesigur. Iar în aer se simțea din nou miros de război. Când după un timp a-nceput iar, nimeni n-a mai fost luat prin surprindere. S-a spus ulterior că a fost inevitabil, că pacea adusese mai multă umilință și nefericire decât adusese războiul întâi, că fusese gândită să fie așa, și poate un dram de adevăr exista în spusele astea. De-ar fi știut ele, toate vocile alea clevetitoare, asmuțitoare, cum va arăta orașul la finele acestui de-al doilea război, cel numit „inevitabil”, poate ar fi vorbit altfel. Sau poate ar fi vorbit tot la fel. Până la urmă o forță (auto)distructivă le anima pe toate. Ars, mistuit de bombe, lovit din cer și de pe pământ, desfigurat, întins la podea și numărat, ce-a mai rămas din orașul urgisit a fost împărțit în patru sectoare, un trup legat de mâini și de picioare de cozile a patru cai care așteptau, pufnind din nări și lovind nervos din copite, să-nceapă să-alerge în direcții opuse. În est, s-a înființat Sectorul de Fier, un monolit dur, primitiv, nemilos. În vest, în schimb, s-au înființat trei. Cel de Neon și Sticlă în sud-vest, cel de Cărămidă și Stejar în nord-vest, din care s-a desprins unul mai mic, cel de Piatră și Catifea. Cei ce câștigaseră războiul aveau viziuni diferite despre ce-ar fi trebuit să fie un oraș cucerit, pus cu botul pe labe și întors cu burta în sus, dar se prefăceau că sunt dispuși să coopereze. Însă, uneori nici măcar să se prefacă nu reușeau, și atunci se ajungea imediat la acuze. Mai ales cei din Sectorul de Fier se văicăreau că „vestanii” conlucrează să le șubrezească poziția. Așa se face că, într-o zi, ce le-a trecut lor prin cap? Ce-ar fi dacă ar împiedica aprovizionarea părții de vest pe uscat și pe apă, că poate în felul ăsta intră în panică și dau bir cu fugiții, lăsându-le-o lor, căci și-așa controlau totul de jur împrejurul orașului. Doar că „vestanii”, supranumiți uneori și „frenamerani”, nu se mai știe în ziua de azi de la ce, nu s-au lăsat ușor intimidați și au început alimentarea sectoarelor lor prin aer. De-acum era clar că foștii aliați aveau să devină dușmani și exact asta s-a-ntâmplat. Totuși, cetățenii încă circulau relativ liber prin orașul lor traumă, în pofida unor puncte de control la intrarea și ieșirea din cele patru sectoare. Într-o zi, însă, fără nici un avertisment, un zid neverosimil a apărut în oraș, împărțindu-l în două. Cine-l pusese acolo? „Estanii”, bineînțeles, supranumiți și „rustani”, nu se mai știe azi de la ce, care au zis că în felul ăsta protejează populația de agresiunea „vestanilor”, doar că, de fapt, era taman invers, locuitorii din est începuseră să-și cam ia tălpășița din Sectorul de Fier, alungați de tirania de-acolo și de condițiile proaste de trai. Oamenii, câți mai rămăseseră la momentul acela, au protestat, unii au aruncat cu pietre, alții cu foc, cu pământ și cu aer, alții cu lacrimi, dar, indiferent ce-au făcut, zidul n-a dispărut. Au trecut așa câteva secole sau ce părea a fi secole, timpul trecea agale aici. Oamenii trăiau practic în două orașe acum, aproape în două țări diferite, fiecare cu obiceiurile, patimile și obsesiile ei, chiar dacă continuau să vorbească același grai. Apoi, într-o zi, zidul acela de beton, care devenise din ce în ce mai înalt și mai gros de-a lungul anilor scurși, ca și cum ar fi fost un organism viu, o ciupercă care creștea și se-ntindea ca un parazit ce era, ei bine, zidul acela monstruos a fost dărâmat. Spart și apoi dărâmat, aproape la fel de brusc și pe neașteptate ca în ziua în care fusese clădit. Nu mai avea niciun sens să existe, s-a spus, cei care îl plămădiseră erau morți, iar cei vii nu-i mai vedeau acum rostul. Oamenii s-au bucurat, au sărbătorit, au fost focuri de artificii de-o parte și de alta a uriașelor blocuri de beton, sudate una de alta pe kilometri întregi. Doar că nu toți. Unii spuneau că se obișnuiseră cu zidul, că nu era neapărat ceva rău ca un zid să separe un oraș în două orașe mai mici, alții că nici măcar nu se raportaseră la zid ca atare, ci mai degrabă ca la un hotar, un simbol comun al celor două orașe care cândva fuseseră unul, alții ca la ceva ce găsiseră acolo și-l luaseră ca atare. Alți zeci de ani au trecut în felul acesta, dar orașul se încăpățâna să rămână împărțit, rupt, divizat, în continuare două orașe, chiar dacă zidul nu mai exista fizic, el continua să existe în mințile oamenilor. „Voi de-acolo și noi de-aici”, „estul și vestul”, „înainte și după”, dar rareori „acum, din nou, împreună”.

Apoi, într-o zi, un zid nou a apărut în oraș. De data asta, el fusese ridicat de sudiști, ca să se apere, chipurile, de poluarea venită din nord. Nu mai era din fier și beton, era un zid virtual, o hologramă sofisticată, care să protejeze împotriva particulelor în suspensie din aer. „A, da?” au spus, plini de năduf, cei din nord. „Vă pute poluarea, nu mai puteți să trăiți în vilele voastre cochete din cauza fumurilor venite din nord? Voi sunteți cei cu fumuri, de fapt, dar nu-i nimic, o să facem și noi un zid care să ne protejeze împotriva radiațiilor emise de zidul vostru virtual” și au ridicat unul și mai înalt, la doar câțiva metri de zidul ridicat de sudiști, doar că al lor era transparent, făcut din fibră de sticlă. Foarte curând, și în partea de est a părții din nord, a-nceput construcția unui zid. Cei mai curioși, mai preocupați, sau mai lipsiți de ocupație, care au reușit să se uite la ce se-ntâmpla dincolo, au văzut cum se construia un oraș vechi, orașul dinainte de a fi bombardat, orașul „de-odinioară”, cum i s-a spus ulterior, peste care domina vocea puternică a unui megaloman populist. „Adevăratul oraș e Orașul-de-Odinioară, Orașul-de-Dinainte, singurul cu adevărat autentic. Veniți să trăiți în Orașul-Adevărat, în Singurul-Oraș-Autentic, nepoluat și netehnologizat!” „Nu, Orașul-cu-Adevărat-Autentic e un oraș monarhic, vrem să trăim într-un oraș-monarhie” au zis, în replică, cei din nord-vest, și imediat au început să-și ridice propriul zid, nu departe de cel construit de nord-estici. Excursii de-o zi sau de-un weekend se organizau în toate aceste orășele, excursii din care, câteodată, unii turiști nu se mai întorceau, căci le plăcea atât de mult ce vedeau în celelalte versiuni vizitate, încât se hotărau să rămână acolo. Asta dacă nu cumva erau răpiți și luați prizonieri. După care din nou s-a întâmplat ceva. Populistul megaloman din Mini-Orașul-de-Odinioară a-nceput să asmută populația împotriva Mini-Orașului-Monarhie. „Vrem mai mult spațiu pentru cei de-aici” spunea el, „vrem mai mult spațiu pentru cei ca noi, prea multă divizare nu-i bună”, și a atacat fără niciun avertisment Orașul-Monarhie. Lipsit de-un monarh, căci Orașul-Monarhie, paradoxal, nu voia cu adevărat monarhie, ci mai degrabă nu-l avea la inimă pe președintele populist, luptă dârz, dar numai pentru câteva zile, la finalul cărora se declară învins. Reîntregit de bine, de rău, și capitalizând victoria împotriva nord-vestului, populistul declară război Sudului, cel obsedat de poluare, căci de-acolo începuse totul. „De la voi a-nceput totul”, a zis el, „vom pune capăt tuturor diviziunilor, vom dărâma orice zid, de beton sau din pixeli, din fibră de sticlă sau din fibră de-oțel, vom reconstrui orașul potrivit vechilor planuri, tot ce s-a distrus în război va fi refăcut, ne vom extinde, ne vom consolida, spuneți da Marelui-Oraș-Vechi, spuneți da reîntregirii pe baze istorice”, trâmbița el. Sudiștii, la momentul acela, nu mai formau nici ei un tot unitar, căci cei din sud-vest deveniseră puțin anarhiști, pe când cei din sud-est se declaraseră autarhiști, ridicând, bineînțeles, un zid care să-i despartă. Sau poate să fi fost invers? Nu c-ar avea prea mare importanță acum. Cert e că și-n sud se crease o falie, ca să nu mai vorbim că și acolo existau tot felul de păreri și de gusturi, unii îl admirau (pe ascuns) pe liderul populist, altora le era scârbă de el, dar admirau paseismul, întoarcerea la tradiție, pe când alții nu admirau nici una, nici alta.

Războiul dintre Nord și Sud a durat, după unii, treizeci de ani, după alții, doar trei, după alții nici n-a fost un război. Tot ce știm sigur este că, după un timp, Sudul, forțat sau de bunăvoie, a fost alipit din nou la oraș. Poate că, treptat, populistul autoritar din nord a-nceput să nu mai aibă aceiași popularitate printre suporterii lui, poate chiar și-a schimbat discursul la un moment dat, doar că era prea târziu și nu mult după aceea a fost înlocuit cu un altul, mai puțin populist și spre deloc autoritar. Poate că Sudul a salutat schimbarea din nord și, spre surpriza multora, a propus unirea celor două orașe, cu largă autonomie în ceea ce privește politicile arhitecturale și nu numai. Poate că Nordul a spus inițial nu, apoi că se mai gândește. Să mai fi trecut așa câțiva ani. Poate că de-acum războiul devenise mai degrabă unul psihologic, de uzură morală. Apoi, într-o zi, poate că Nordul a declarat că prezența zidului între două orașe diferite, dar care, din perspectiva lor, nu ar fi trebuit să fie niciodată separate de-un zid, era nu doar inutilă, ci și absolut retrogradă. Poate că Sudul a zâmbit când a auzit „retrogradă” venind tocmai din gura celor din nord, însă, dat fiind contextul, nu s-a lăsat mult așteptat și a emis un comunicat aproape identic. Poate că Sudul a dezactivat zidul virtual, iar Nordul a îndepărtat și el zidul construit din fibră de sticlă. Poate că din nou s-a pus întrebarea, „Când vor putea cetățenii din Nord călători liber în Sud?”, „Sofort”, poate că a venit și de data asta răspunsul.

Eu am ajuns aici cu mult după ce toate acestea s-au întâmplat și, de fapt, nici nu știu dacă așa s-au întâmplat în realitate. Până la urmă vorbim de-o legendă aici, de-o poveste, de bucăți de adevăr amestecate cu frânturi de ficțiune. Cert este c-am vizitat și Sectorul de Fier, și pe cel de Neon și Sticlă, m-am plimbat prin Sectorul de Cărămidă și Stejar, și-ntr-o zi m-am abătut chiar și-n cel de Piatră și Catifea. Am călătorit în Mini-Orașul-de-Odinioară, dar și în cel Monarhie, în Nord și în Sud, în Est și în Vest, și odată am crezut că voi rămâne aici. Doar că ceva s-a-ntâmplat și a trebuit să renunț. O plecare intempestivă, o plecare care nu mi-a făcut cinste.

Însă acum m-am întors. „Hallo, Berlin, ich bin zurück!” am strigat, pe jumătate plin de iubire, pe jumătate plin de regret. Dar Berlinul nu s-a sinchisit să-mi răspundă. Iar eu, deși am înțeles imediat, m-am prefăcut că nu înțeleg de ce tace.

M-au cazat într-o vilă uriașă, în partea de sud-vest a orașului, o vilă cu patru etaje, cu camere pe fiecare palier, în care stau singur. Da, oricât ar părea de bizar, nu pare să mai locuiască nimeni aici, nu există recepționer, nu există personal de serviciu, ca să nu mai vorbim de alți locatari.

Stau la etajul al doilea, am primit o cameră cu vedere spre un lac mare și blând, așa că frecvent mă surprind contemplând peisagiul. Când obosesc, mă trântesc în pat și adorm imediat. În lumea din vis, continui să mă plimb prin parcuri, parcuri ca niște păduri, traversând podețe de lemn întinse peste ochiuri lătărețe de apă. Uneori am impresia că zăresc Domul în zare, alteori Bundestagul sau poate Altes Museum și știu că dacă aș merge așa, navigând în bărcuța ușoară pe care am găsit-o ancorată de micul debarcader, aș putea trece prin ele, intrând pe poarta din față, și ieșind pe ușa din dos, ca-ntr-un fel de Veneție prusacă. Uneori, însă, prefer să mă-ntind în cada uriașă, cu picioare sculptate, de felină, și să mă uit cum se umple cu apă fierbinte. Apoi, când ajunge aproape de buză, mă scufund în ea de parcă aș vrea să dispar, și stau așa, cu respirația tăiată până simt că-mi pierd cunoștința. În momentul acela o văd din nou, o văd venind înspre mine. Și, pentru o secundă sau două, am impresia că suntem din nou împreună, de fapt, că n-am fost despărțiți niciodată.

Sunt venit aici cu o bursă, o bursă de vise, de proiecții nocturne, de amăgiri, de iluzii. E o bursă pentru scriitorii ratați, pentru scriitorii care au publicat constant și constant nimeni n-a catadicsit să-i citească, e o bursă pentru toți cei care n-au reușit, care n-au avut din start nici o șansă, o bursă pentru naivi, pentru cei care și-au făcut planuri ca apoi să-și vadă planurile spulberate, e o bursă pentru toți cei ca mine. Pentru cei care au crezut în scris, crezând că și scrisul va crede în ei, pentru toți cei care cu cât scriau mai mult, cu atât se iubeau mai puțin, de parcă scrisul era un drog care îi făcea să uite de sine și când își aminteau erau flenduri, căci mai întâi le crescuseră aripi, din care începuseră să fâlfâie, ridicându-se tot mai sus, tot mai sus, pentru ca, apoi, din cerurile lor superioare, să se prăbușească ca niște meteoriți la pământ, aripile luându-le foc în cădere.

Nu știu precis cât am să stau aici, încerc să nu-mi bat capul cu asta. Și deși sunt mereu singur în acest cartier retras și obscur, străbătut de ape prelungi și ostroave împădurite în care poți ușor să-ți pierzi urma, am sentimentul că cineva mă privește tot timpul, mă pândește asemenea unei fiare sălbatice care se gândește dacă să mă-atace sau nu. Sau, mai curând, care se gândește dacă să mă-atace acum sau ceva mai încolo.

*

Am ieșit și azi la plimbare, am ieșit ca în fiecare zi. Caut ceva, sau, mai exact, caut pe cineva care să-mi spună ceva. Ceva ce am neapărat nevoie s-aud. „Te-am iertat” de exemplu. Sau „vino cu mine. Vino să fim din nou împreună”. Dar azi e o zi diferită, pentru că n-apuc să ies bine din casă, că dau peste o mulțime de oameni care strigă ceva, protestează, în timp ce pe trotuarul opus, nu știu de unde, s-au strâns alți zeci care-i huiduie. „Sunt bolnavii de Corvid”, aud pe cineva vorbind lângă mine, dar nu știu dacă-am înțeles bine. „Sunt bolnavii de Corvid care, deși infectați, nu vor să poarte mască, zic că din cauza ciocurilor nu le stă bine pe față, dar uite așa ne infectează pe toți!” „E dreptul lor”, zice cineva. „Și-atunci cum rămâne cu noi? Noi nu mai avem nici un drept?” întreabă cu arțag altă voce. „Chiar așa, chiar așa”, spune o alta, pe care nu reușesc s-o depistez în mulțime, deși e atât de aproape de mine, o aud de parcă mi-ar vorbi de undeva din cap. Deodată, unul dintre protestatari se apropie de mine cu o pătură roșie, care pare arsă pe-alocuri, de parcă ar fi fost scoasă la un moment dat dintr-un foc. Mă uit mai bine la el. Pielea i s-a colorat într-un negru de vânătă coaptă, iar nasul i-a căpătat deja acel aspect ușor coroiat. E transpirat, broboane de sudoare îi stau pe frunte de parcă ar fi lipite acolo, tușește în pătură, apoi mi-o întinde. „Nu-mi trebuie”, îi zic și mă dau instinctiv înapoi, „ce să fac eu c-o pătură roșie care a fost arsă oricum?” reușesc să îngaim. „Ia-o, i-a ta, ai uitat când mi-ai dat-o?!” face el și râde, un croncănit mai degrabă. „Cum să fie a mea?”, mă ultragiez eu, „acum o văd prima oară.” „Te prefaci, dar știi ce? Nu te prefaci bine! Nu-i nimic, voi fi și mâine aici, și poimâine, voi fi aici în fiecare zi!”

Am ajuns într-o stație de tren, e aglomerat, un puhoi de oameni așteaptă să fie luați și duși într-un loc sigur, se tem să nu fie prinși de bolnavi, se tem de vremurile pe care au apucat să le prindă. „Iar întârzie! Tot timpul întârzie!!” aud pe cineva lamentându-se. „Asta nu-i viață! Era mai bine înainte. Zidul i-ar fi ținut departe acum. Acum vor infecta tot orașul!” zice altcineva. „Și put, put a cioară! Nici măcar limba n-o mai vorbesc!” adaugă altul. Văd trenul venind, îl văd de departe, are multe vagoane, ajunge în stație, nici măcar nu încetinește. „Huo!” izbucnește mulțimea. „Huo! De ce n-a oprit! Nimănui nu-i mai pasă! Ăștia o țin tot timpul în greve și când încep să circule, s-au dezvățat, uită că mai există și stații!” „Doar dacă fluieră, opresc! Ăsta e semnalul!” Trec câteva minute sau poate câteva ore, e greu să-mi dau seama. Apoi, apare un altul, și tot de la depărtare îl văd, calea ferată face o buclă cam la o sută de metri în față. E la fel de lung ca cel dinainte, dar acum locomotivă șuieră de câteva ori. Peronul izbucnește în urale! „A fluierat, a fluierat!” se bucură lumea, „acum e obligat să oprească!”. Mă trezesc împins de la spate, luat aproape pe sus de mulțimea agitată care se bulucește să-și facă loc pe ușile înguste. „Unde cred c-au să-ncapă?”, mă întreb, trenul n-a venit gol, dimpotrivă, sunt zece vagoane și toate par pline, toți călătorii se uită pe geam, poartă măști groase, și ochii le sunt bulbucați în găvane. „Garnitura ăsta nu-i pentru cei ca tine”, îmi zice unul și-mi dă un brânci într-o parte. Rămân pe peron, puțin nedumerit, dar ușurat, nu aveam nici cea mai mică dorință să urc. Și chiar când credeam c-am scăpat, bărbatul bolnav de Corvid cu broboane de sudoare pe frunte s-a materializat lângă mine. E învelit în pătura roșie, ca un yoghin. „Am să te fac bine. Auzi, nu te teme! Am să te fac bine.” Și până s-apuc să am o reacție, își deschide aripile și mă trage spre el. Simt cum mă-nvăluie o fierbințeală ciudată, simt o greutate pe umeri, dar e o greutate plăcută, și dintr-o dată mă ridic în aer, un metru, doi metri, trei metri, oamenii și-au pus mâna la gură și mă arată cu degetul, „săracul de el”, aud pe cineva, „l-au răpit”, dar curând nu-i mai aud, se fac tot mai mici și mai mici, am o senzație de eliberare, de parcă de ei voiam să scap, nu de cel cu pătura roșie, sunt deasupra lacului, care nici nu-mi mai pare așa de mare acum, iată ostroavele de pădure, iată și câteva ochiuri de apă, zbor încet, fâlfâi din aripi, cum au ajuns să fie lipite de mine nu-mi dau seama, sunt ca ursulețul acela care într-o zi a găsit în pădure o pereche de aripi, iată orașul, zbor asemenea îngerilor lui Wim Wenders, zbor peste Krumme Lanke, peste Onkel Toms Hütte, acasă la Bruno Taut, Oskar-Helene-Heim, acasă la Lucius D. Clay, Thielplatz, mă-ndrept spre Steglitz, iată Grădina Botanică cu uriașa ei cupolă de sticlă, iată și casa în care a stat Kafka cândva, „aici e o bucată din viața mea, trebuie s-o privesc” zic și eu ca bătrânul Franz, dar nu Kafka, ci Biberkopf, văd Südkreutzul, Tempelhoful acum, cu turnul lui radar cocoțat pe patru coloane și domul geodezic din vârf, iată Treptower Park, n-am mai privit până acum Berlinul de sus, dar recunosc imediat totul, orașul meu drag, fericire și oroare, sublim și supliciu, Warschauer Straße peste podul Oberbaum, urc, Alexanderplatz, Hackesher Markt, cu ale lui opt Hinterhöfe, mărețul Haupfbahnhof și cubul din sticlă, Tiergarten, Zoologischergarten, Savigniplatz și Charlottenburg, cobor puțin, Wittenbergplatz, KaDeWe-ul, Tauentzienstraße, Kurfürstendammul, Prager Platz și Ceciliengärten, ce mici par distanțele atunci când le-acoperi zburând, Fehrbellinerplatz, în cinstea acelei victorii mărețe, Elise-Tilse Park, în cinstea unei luptătoare antinaziste, Gleisdreieck și Muzeul Tehnicii, Berlinul pe care îl știu ca pe propriul buzunar, Berlinul în care peste tot sunt acasă, mă îndrept spre gara Anhalter, spre ce-a mai rămas din ea, fac stânga, am trecut deja de Potsdamer Platz și am ajuns la Poarta Brandenburg, caii înhămați la cvadrigă mă privesc ca pe unul de-al lor, de-ar avea aripi s-ar înălța să zburăm împreună sau poate să ne luăm la întrecere, Friedrichstraße, dreapta spre Bernauer Straße sau stânga spre Reinickendorf, o iau la stânga, zbor deasupra Weddingului, iată Tegelul dezafectat, Tegelul unde am lăsat o avere când mi s-a terminat bursa pentru că trăgeam după mine o geantă uriașă, plină de cărți xeroxate, aia a fost greșeala fatală, păcatul originar, am auzit șoapta orașului, „rămâi aici, o să-ți fie mai bine”, dar eu am ales s-o ignor, poate mi s-a părut, mă gândeam, poate n-am auzit bine, pe vremea aia naivitatea mea era la fel de semeață ca Turnul Radio sau poate chiar ca cel de televiziune, dar nu mai contează acum, mai bine să privesc, să conștientizez clipa, nu voi mai vedea niciodată Berlinul în felul acesta, Berlinul de care m-am îndrăgostit și pe care a trebuit să-l trădez, Berlinul la care mă uit acum probabil pentru ultima oară, un ultim favor făcut de omul cu pătură roșie, planez, de sus văd norul gros al unei locomotive cu aburi, am coborât, zbor foarte aproape de ea, se-ndreaptă spre centru, trece peste un pod, Südkreutz, Tempelhof iarăși, dar fără turn radar acum, zbor pe lângă vagoane, oare ea unde-i? mă-ntreb, și în momentul acela, ca și cum ar vrea să mă-alunge de-acolo, locomotiva fluieră și aripile se sperie, mă înalț din nou, sunt chiar deasupra ei, suficient de sus totuși ca fumul să nu-mi intre în nări, știu care e destinația finală, trenul ăsta se-ndreaptă spre gara Anhalt, „peștera-mamă a căilor ferate”, cum o numea Walter Benjamin, casa locomotivelor, locul unde vin să se odihnească puțin, doar că mai știu ceva, știu că gara Anhalt e întreagă acum, întreagă, impozantă și plină de zvastici, de ce am ajuns aici oare, trebuia să fie o experiență plăcută, trebuia să fie un tur de rămas bun, dar nu e doar asta, căci dintr-o dată mă simt greu, de parcă aripile mi-ar fi înmuiate în plumb, să mă țin suspendat în aer a devenit o corvoadă, pierd altitudine ca în visul pe care-l aveam adesea cândva, eram într-un avion și ne prăbușeam, dar totul se-ntâmpla cu încetinitorul, mă uitam pe hublou și vedeam că ne apropiem de pământ, terrain, terrain, se auzea vocea panicată a unei femei, dar ne apropiam cu viteza unui avion de hârtie, avionul și nimeni din el n-aveau să pățească nimic, eram sigur de asta, dar pentru orice eventualitate mă trezeam chiar înainte ca acesta să atingă pământul. Așa se va întâmpla și acum oare? Aripile nici nu mai fâlfâie acum, sunt în picaj, ursulețul a luat țeapă din nou, sau poate că nu?, căci am aterizat și încep să alerg pe acoperișul unuia din vagoane chiar în momentul în care trenul intră în gară. Asta-mi mai trebuie acum, or să creadă c-am călătorit clandestin, cum fac să mă dau jos fără să fiu observat? Dar stai, că deodată mă pomenesc pe peron, cum am ajuns de sus, jos, de acolo, aici? Mă mir de parcă până acum totul ar fi avut sens, de parcă a fost cel mai firesc lucru să fiu purtat în zbor de aripile unui bolnav de Corvid. În gară e aglomerat ca-ntr-o piață, costume și rochii de vară, fâș-fâș, fâș-fâș aud peste tot, căci toți se grăbesc, lumea e în criză de timp, dar n-o știe, a mai rămas atât de puțin până la ora de grație, dar ei se agită să se urce în tren, sau în taxi, dacă ești din cei care vin și nu pleacă, trebuie să pășesc repede, altfel mă va călca cineva pe pantofi, sau îmi va strica frumosul penaj, merg și peste tot e fum și fâlfâire de zvastici, fâlfâie crucea încârligată, fâlfâie din membrele ei retezate, din loc în loc sunt pâlcuri de soldați în uniforme SA, dar nimeni nu pare să-i bage în seamă, totuși, dacă au să mă oprească, ce-am să le spun? „Am vrut să văd cum era înainte, am călătorit în zbor din Berlinul meu drag în Berlinul cel crud, cel dedat la fărădelegi și abuzuri, și nu știu ce să zic, dar cred c-am făcut o greșeală”. „Sigur”, vor zice ei, „te conducem noi înapoi”, și mă vor conduce direct într-un beci al Gestapo. „Achtung, nu faceți asta, am fost răpit, am călătorit pe aripile unui bolnav de Corvid, mai mult ca sigur am luat și eu morbul, stați deoparte, ferea, sunt contagios, uitați-vă cum deja mi se schimbă culoarea pielii în negru și în loc de nas îmi crește un cioc!” „Ce vorbești? Nu ești unul de-al nostru? Nu faci parte din grup?” „Eu, unul de-al vostru? Dar drept cine mă luați?” „Ți-e ușor s-o faci pe nebunul când te-ai născut atât de târziu, altfel parcă te vedeam și pe tine ca ei!” Ha! Cine a spus asta? Cine a avut cutezanța? Dar chiar atunci o zăresc pe peron, în toată aglomerația asta și cumva am văzut-o, e imposibil, de fapt, să n-o vezi, deși se pare că nimeni altcineva n-o mai vede. Mă privește insistent, cu ochii ei verzi, unul străveziu, curat, pur, celălalt contaminat, șters, mătuit, apoi se-ntoarce și o ia la fugă prin furnicarul acela. Știu că trebuie s-o urmez, deși e aproape absurd, ea e micuță și-agilă, în schimb eu, acum că nu mai am aripi, mă mișc greu, sunt bolnav, mă dor toate celea. Am trecut de peroane, și-un hamal cărând o stivă de genți mi-a tăiat calea, iar acum n-o mai văd, pe cât de ager am fost la-nceput, pe atât de neatent am ajuns, și totuși privirea mi-e atrasă de-o inscripție, Excelsior Tunnel scrie pe ea, și puțin mai jos e o săgeată îndreptată înspre niște scări ce coboară. O iau pe-acolo, nu știu nici eu prea bine de ce, și deodată sunt singur, înaintez de-a lungul unui coridor luminat slab, îmi aud pașii cum răsună pe pardoseala de gresie, ceea ce mi se pare greșit. Din față, văd apropiindu-se silueta unui bărbat. E îmbrăcat la costum și poartă o pălărie pe cap, dar nu mă păcălește pe mine. E un nazist. Un nazist cu acte în regulă, și-o să bage un cuțit în mine, îmi zic. Când ne vom intersecta, știu asta. O să împlânte cuțitul în mine și apoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, își va continua nestingherit drumul. „Ei, tot n-ai găsit pisica aceea?” aud o voce de femeie, venind de foarte aproape, și-o văd pe doamna „drăguță” care-mi vorbește din spatele geamului ei decupat într-un larg semicerc. „E cineva aici care vrea să-mi facă de petrecanie”, îi șoptesc după ce m-am apropiat suficient de mult de ghișeu. „Poftim?” face ea. „Un bărbat! Un bărbat în costum și c-o pălărie pe cap! Îl vedeți?” „Dragă, nu aud nimic din ce-mi spui. Vorbește mai tare puțin.” „O să vină pe la spate și-o să-mi bage cuțitul ăla-n rinichi, fi-ar al naibii de treabă!” îi spun, șuierând cuvintele printre dinți. „Asemenea clișee nu-și au locul aici.” „Poftim?” e rândul meu să întreb. „Cum ai auzit.” „Nu mă credeți?” „Drăguță, uită-te mai atent. Ești numai tu și cu mine aici.” Mă uit și, într-adevăr, așa e. „Ciudat. Aș fi putut jura că…” „Hai, pașaportul,” îmi zice, de parcă nu mai vrea să aibă de-a face cu mine, am întrecut orice măsură, am fost din nou enervant. Instinctiv, îmi duc mâna la buzunarul din spate și scot de-acolo carnetul de note. „Perfect”, face ea, aproape voioasă, după ce mi-a aplicat pe el o ștampilă, „acum poți să mergi mai departe”. Mă uit să văd ce e scris pe ștampilă, nu mai scrie VALID, ci un alt cuvânt, scris mic, cu caractere 𝔉𝔯𝔞𝔨𝔱𝔲𝔯, pe care la lumina aceea nu-l pot descifra. Înaintez pe culoar, întrebându-mă dacă am să mă trezesc din nou cu individul acela care să vină spre mine chitit să mă-njunghie, dar nu mai apare. De la un moment dat, am impresia că bat pasul pe loc, ca și cum cu cât merg mai mult, cu atât tunelul se lungește și el, ca și cum cineva ar fi hotărât să nu mai ies de-aici niciodată. Și totuși, după un timp, ajung la o ușă. „E intrarea în hotel”, îmi zic, „intrarea de serviciu, în curând am să fiu înapoi în camera mea.” Deja mă gândesc la baia fierbinte pe care am s-o fac în cada mare cu picioare sculptate, de felină. „Da’ chiar”, îmi zic, „unde-o fi dispărut totuși pisica?” Urc treptele, două câte două, însă când ajung în holul mare sunt oprit de un recepționer. E supărat, nervos chiar. „Ce v-am spus eu? Hmm? Ce v-am spus?” „Ce mi-ați spus? Și când? Acum vă văd prima oară!” „Acum mă vedeți prima oară? Domnule Florian, haideți, vă credeam om serios! V-am spus de-o sută de ori: fără pisici în cameră după lăsarea întunericului!” „Dar aici e permanent întuneric”, îi răspund, ceea ce nu-i o minciună. „Exact, ceea ce-nseamnă, fără pisici deloc! Știți doar că pisicile au fost interzise-n Berlin! A zis-o chiar Goebbels, Die Hauptstadt is jetzt kazenfrei!” Mă uit la el siderat, apoi, cu încetinitorul parcă, ca-ntr-o transă, ca-ntr-un vis, întorc capul spre singura cameră unde ușa-i deschisă, ușa de la camera mea, și văd pe pat o pisică care, la rându-i, se uită la mine. Mă apropii de ea și cu cât mă apropii mai mult, pete Rorschach îi apar pe tot trupul. Iată un fluture, un păianjen, iată o pereche de plămâni. Intru în cameră și brusc îmi miroase a scorbură, a pământ reavăn. A la mine acasă.

(fragment dintr-un roman în lucru)