Mirella PATUREAU

Zece ore de spectacol, o probă de rezistență, dar pariul e tocmai durata. De fapt, dacă treci pragul[1]primelor trei, patru ore, durata unui mare spectacol, nu mai poți părăsi sala sau povestea. Într-un fel s-a creat o comunitate, un soi de coeziune: spectatori prinși în joc, deși cu momente de rezistență, uneori de refuz, actori la limita provocării și a epuizării. Carolina Bianchi e considerată astăzi una din feministele militante de prim plan, cu o angajare emoțională și fizică extremă. Un raport direct la risc, o luptă corp la corp la porțile infernului, un teatru care reprezintă violența de gen, dezvăluind în același timp mecanismele ce se perpetuează de secole. O estetică a teatrului cruzimii împinsă până la exhibiționism și unde violența gestului e menită, în principiu, să sprijine o pledoarie pentru victime.

Ce înseamnă asta pentru o artistă care vine dintr-un context violent, tradiții braziliene și experiențe limită, și în același timp hrănită de cultura teatrală europeană? Stabilită de câțiva ani în Europa, a obținut în 2022 un master în studii teatrale la Universitatea de Arte din Amsterdam. Și aici te mai izbești de o altă evidență: bună cunoscătoare a marilor texte ale literaturii occidentale și mai ales ale teatrului european, de la Sarah Kane la Tadeusz Kantor, adăugând alte mari nume ale literaturii sud-americane, obsedată de scrierile chilianului Roberto Bolaño, care a hrănit de altfel două mari spectacole semnate de Julien Gosselin tot la Avignon, și răsfoind cele trei volume tipărite care stau la baza spectacolului[2], ai impresia că asiști la o expunere livrescă a tezei unei doctorande.

Un detaliu, spre exemplu: vorbind despre Nina Zarecinaia, eroina din Pescărușul lui Cehov, victimă a personajelor masculine, e identificată cu pescărușul ucis, dar nu de Treplev, cum crede Carolina Bianchi, ci de Trigorin, vânător din plictis. Spectacolul este de altfel construit ca o amplă conferință în marginea unui dosar de probe, circa 500 de pagini. Dar forța discursului scenic, violența imaginilor, implicarea corporală, împinsă până la exces, impun un teatru total, experiență unică și epuizantă. Suflete sensibile sau pudice, treceți mai departe!

Descinderea în Infern

Prima parte a trilogiei, Mireasa și Noapte bună, Cenușăreasa, a făcut scandal acum trei ani la Avignon prin câteva detalii intime, pe baza unui incident real, violul căruia Carolina Bianchi i-a fost victimă în 2012, cu ocazia unei serate între oameni de teatru și de artă, unde i s-a oferit să bea un cocktail cunoscut sub numele de „Noapte bună, Cenușăreasa” sau drogul agresorului. Pe scena deschisă, un decor simplu, o masă acoperită cu o pânză albă pe care sunt dispuse diverse obiecte, un flacon cu drogul violului pe care Carolina îl va ingera sub ochii noștri, în spate un ecran pe care e proiectat un pasaj din Divina Comedie de Dante, descinderea în infern, „nel mezzo del cammin de nostra vita mi ritrovai per una selva oscura”.

Carolina apare și se instalează pe post de conferențiară. Povestește un episod din Decameronul lui Boccaccio, care l-a inspirat pe Botticelli, o poveste sângeroasă în patru episoade, tablouri proiectate pe ecranul din spatele ei. Pictate în 1483, ele reprezintă un cavaler respins de o tânără fată, fugărită de o haită de câini. Vânătoare infernală, cavalerul o ucide pe tânără, îi smulge inima și intestinele și le dă pradă câinilor. Apoi se sinucide, dar va fi condamnat să repete scena la infinit. Spectacolul va continua, poeme în care sunt evocate fapte de viol și feminicide.

Ideea spectacolului e declanșată de destinul performerei italiene Pippa Bacca și de documente reale și ficțiuni literare. În 2007, Pippa Bacca, îmbrăcată în rochie de mireasă, a început o performance, Brides on Tour, plecând din Milano cu autostopul, traversând Balcanii până la Ierusalim. Dar performanța este întreruptă când Pippa este violată și asasinată făcând autostopul lângă Istanbul, în Turcia. Obsedată de acest eveniment, Carolina Bianchi refuză însă rolul angelic al victimei, al femeii fragile. Discursul Pippei îi apare aproape infantil, iar performanța feminină aleasă de Pippa o dezgustă. „Fragilitatea istorică, femeia onorabilă, placidă și temperată, emancipată, ecofeministă cumsecade, hidrofeministă îmi trezesc dorințe de omor.”

Între timp, drogul pe care l-a ingerat la începutul spectacolului și-a făcut efectul și adoarme treptat. Un grup de actrițe și actori intră și schimbă complet spațiul. Un sunet frenetic, decorul de un alb imaculat degajează o suprafață imensă de plastic negru, sau spațiul visului, unde totul pare mai vast, mai îndepărtat. Pe plasticul negru putem vedea mai multe morminte, ca un deșert în relief. Carolina e îmbrăcată într-o cămașă de noapte lungă, întinsă pe o saltea în mijlocul mormintelor. În centrul scenei o mașină neagră cu o placă de înmatriculare: FUCK CATHARSIS.

Carolina Bianchi nu crede că arta ne vindecă: „Pentru a vorbi adevărat, dacă aș fi interesată de abordările feministe despre traumă, solemnitatea majorității lucrărilor feministe pe care le-am citit – și infantilizarea, mila de sine, simulacrul răzbunării, și recursul la cuvinte ca «vrăjitoare», «sororitate», «patriarhat», «răzbunarea noastră este să trăim» și mai ales «VINDECARE» – toate astea îmi trezesc dorința să vărs”. Ar dori să prezinte o piesă violentă, o înfruntare, care să decurgă din violența extremă de a avea permanent teamă. Dar această dorință dispare când își dă seama că nu reușește să scape de imaginea unui parcurs eroic, al curajului. Catharsisul naiv și infantilizant pe care îl căuta prin obsesia sa despre Pippa Bacca începe să se destrame. Corpul Carolinei e pus pe capota mașinii, în avanscenă, cu picioarele desfăcute, o actriță introduce o cameră video în uterul Carolinei. Imaginea, proiectată pe ecran, funcționează ca un alt viol, violent și aproape chirurgical.

În pragul Purgatoriului

Cel de al doilea spectacol al trilogiei, The Brotherhood, despre violențele sexuale, abordează solidaritatea periculoasă a bărbaților între ei. Un motto din Walter Benjamin, revelator: „La baza oricărei opere majore există un moment de barbarie”. Pe o perdea pe toată lărgimea scenei este proiectat tabloul Violul Hippodamiei de Rubens. Perdeaua cade și pe un mic ecran e proiectat un citat din Purgatoriul Divinei Comedii: „Nu-ți fie teamă, am ajuns acum în pragul Purgatoriului”. Un actor cu un bebeluș în brațe îi inculcă primele adevăruri despre ce înseamnă să fii bărbat. Bebelușul va deveni bărbat și va vorbi limba Fraternității masculine, Brotherhood.

Teatrul este un limbaj în care Brotherhood se înscrie perfect, de ani și ani, și aici se înscrie portretul artistului de geniu. Geniul este o fantasmă colectivă, care definește un statut: un individ care poate face tot ce vrea.

Carolina apasă pe un buton al magnetoscopului și auzim în franceză un interviu cu Tadeusz Kantor din 1972, în timp ce Carolina se masturbează cu un vibromasor și în momentul orgasmului strigă: „Tadeusz Kantor, te ador!”. După această demolare, de un gust îndoielnic, Carolina continuă împăciuitoare: „Domnilor, nu vă neliniștiți, spectacolul meu va continua să laude măreția dvs. Nu este o piesă care denunță și nu vreau ca ceea ce scriu să dea impresia de a teatraliza mișcarea #MeToo. Voi continua să mă lupt pentru că, chiar distrusă, nu sunt sigură că vă urăsc. Nu am FORȚA, aveți prea multă putere”.

Scris și sexualitate

Ultima parte, A Cordial Light, exploră procesul de a scrie ștergând frontierele între teatru și literatură, înlănțuind scris și sexualitate. Multe scene de nuditate și raporturi sexuale explicite mai mult sau mai puțin simulate, într-o partuză bine orchestrată. Utilizează carnete, note și citate din autoare ca Hilda Hilst sau Emily Dickinson, se confruntă cu violența actului de a scrie, subliniind ambivalența creatorului.

O secvență tulburătoare, la limita abjectului, este un fragment dintr-un roman, Carnetul roz de Lory Lamby de Hilda Hilst, jurnalul unei fetițe de 8 ani care povestește experiențele ei sexuale cu un adult. În contextul actual al scandalurilor legate de pedofilie momentul e jenant, insuportabil.

Spectacolul se încheie cu un epilog, unde propune o analiză a poemului său preferat, My Life Has Stood – A Loaded Gun de Emily Dickinson (Viața mea a rămas neschimbată – O armă încărcată). Carolina Bianchi crede că scrisul este o armă. Nu vindecă nimic, dar excită demonii, agită umbrele și adună cioburile… Zece ore de spectacol de adunat cioburi așadar. Carolina Bianchi își încheie trilogia fără să cedeze nimic din violența discursului, cu riscul de a fi neînțeleasă. Un teatru angajat, excesiv, de o vitalitate sumbră. Un teatru ca o terapie pentru un traumatism personal, proiectat la scară universală sau de gen.

[1] Trilogia Cadela Força (sau Trilogia Cățelelor), Carolina Bianchi Y Cara de Cavalo. Concepție, text, regie și scenografie Carolina Bianchi. Capitolul I, A Noiva e o Boa Noite Cinderella (Mireasa și Noapte bună, Cenușăreasa), pe 6 iulie 2023 la Festivalul de la Avignon, Capitolul II, The Brotherhood, a fost creat pe 9 mai 2025 au KVS Bruxelles, în cadrul Kunstenfestivaldesarts, și Capitolul III, Uma Luz Cordial (O lumină cordială) pe 4 iulie 2026 la Festivalul de la Avignon. Trilogia a fost reluată la Festivalul de Toamnă parizian, Théâtre de l’Odéon, 24septembrie – 1 octombrie 2026. Spectacolele pot fi jucate separat sau într-o singură zi. Spectacol pentru un public de peste 18 ani.

[2] La Trilogie des chiennes, 3 volumes, Éditions Les Solitaires Intempestifs, Collection Domaine étranger, Besançon, 2026. Toate citatele discursului Carolinei Bianchi provin din această sursă.