Cristina SIMION

Privesc, de câțiva ani, cu interes admirativ lucrările lui Florin Zhu. I-am curatoriat o expoziție personală (Grădina Regăsită) în secțiunea „Young Generation” a Lunii Sculptorilor Români, în 2025. În același an, i-am selectat o lucrare în expoziția colectivă Foarfece, Hârtie, Piatră, prezentată în premieră la Casa Muzeelor/ Muzeul Național al Literaturii Române Iași, apoi la MNLR București și am participat, amândoi, cu instalația Pasaj. Grădina Regăsită la Romanian Creative Week. Am continuat să colaborăm apoi în 2026, cu A Wonderful World, alături de Misha Diaconu, Daiana Savopol și Cosmin Vâlceanu și, în premieră în afara României, cu solo show-ul To Grow is to Know, în august, la w-i Galerie din Nürnberg (în cooperare cu Tiny Griffon Gallery), preluat imediat după finisajul din Germania, în Ghețărie, la Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului. Avem deja o istorie împreună – scurtă, da, însă bogată – și nu doar în palmares expozițional, ci în experiența privilegiată de a asista „în direct” la o etapă majoră de creștere și transformare în viziunea artistică a lui Zhu.

Desigur, experiențele recente sunt cele mai interesante pentru mine, dar mai ales pentru public. Am experimentat, la w-i Galerie, felul în care dimensiunile mici ale unei săli pot impulsiona, iar nu limita, designul de expoziție. Lucrările lui Florin Zhu au fost amplasate în jurul unei mese centrale: a fost decizia prin care puținul spațiu disponibil s-a transformat în intimitate. Lucrările dispuse în jurul mesei, văzută ca referință a spațiului de lucru, estompează granița dintre operă și felul în care aceasta e prezentată. Atunci când vizitatorul are puțin loc să se miște, limita fizică dispare; apropierea de operă se transformă din metaforă într-o realitate pe alocuri incomodă, dar care are cu siguranță avantajele sale, căci ești îndemnat să observi detaliile (și sunt multe detalii în lucrările lui Zhu). Neașteptat, invitația de a expune în Ghețăria de la Mogoșoaia a continuat provocarea spațiului mic, adăugând acestuia bogate detalii arhitectonice (pereții, arcele) care au oferit o perspectivă nouă asupra modului în care seria lui Zhu poate fi privită și trăită.

Zhu (n. 1997) a studiat sculptura la Universitatea Națională de Arte din București, sub îndrumarea lui Aurel Vlad, și a intrat în Uniunea Artiștilor Plastici în 2017, parte a unei generații care s-a afirmat rapid pe scena bucureșteană. Primele expoziții personale și de grup, precum și participările la Cultura fragmentului sau Dislocarea privirii (Fundația Interart Triade, Timișoara, 2019, premiul al doilea) sau Heterogeneous (Docuart, 2019), arătau deja preocuparea pentru fragment, pentru corpul sublimat, decupat, recontextualizat.

Urmează o etapă creativă distinctă, în 2021, cu seria Cercul. Roata vieții. Simbol și multiplicare (bronz și fier): fragmentul începe să se multiplice, să se organizeze în jurul unui principiu circular, premergător universului vegetal de mai târziu prin însăși logica multiplicării. Această fragmentare timpurie explică, retrospectiv, un pas esențial care avea să urmeze: dacă figura umană se poate reduce la o parte, iar partea se poate multiplica, atunci acea parte poate deveni, la rândul ei, purtătoare a întregului. Iar partea pe care Zhu o alege în lucrările din ultimii doi ani este mâna.

Silueta dispare aproape în întregime

Format între două limbi și două culturi, cea română și cea chineză, tema dialogului (între civilizații, între om și natură, între parte și întreg) apare explicit în lucrările lui Zhu, care refuză însă să îi ofere un loc central, așa cum refuză tentația exotismului sau a decorativului – așteptări comune ale publicului din partea unui artist care nu-și ascunde (nici nu ar avea cum) rădăcinile și natura contradictorie a perspectivelor culturale care l-au marcat. Nu e o coincidență, cred, că artistul acesta a ales să călătorească în afara României cu „grădinile” sale: realitatea de a crește dintr-un sol în parte străin e replicată de mișcarea pe care o descriu sculpturile sale, căci biografia influențează întotdeauna opera.

Traseul care duce la To Grow is to Know se poate reconstitui exact prin această alegere. Umbrele din Grădina Interioară (Galeria G15Design, Hanul cu Tei, 2024) marchează momentul de cotitură: silueta umană începe să fie completată treptat de elemente însoțitoare de inspirație vegetală, ca și cum corpul ar accepta o grefă pe care o refuza înainte. Grădina Regăsită (Baia Turcească, Iași, 2025) continuă procesul: vegetalul nu mai este adăugat siluetei, ci o traversează. Iar în To Grow is to Know, sublimarea e completă, silueta dispare aproape în întregime, iar mâna rămâne singurul fragment anatomic, emblemă a umanului aflat într-o relație directă, aproape corporală, cu materia vie din care crește. E o evoluție organică, însă rațională, de la corpul fragmentat la cel esențial, la gestul care îl rezumă.

Ceea ce e recognoscibil în stilul lui Zhu nu e doar acest motiv, ci și felul în care refuză o întreagă tradiție a reprezentării grădinii în artă. De obicei, grădina e spațiul în care natura e modelată de om, dar omul lipsește din imagine; rămân doar urmele intervenției sale. La Zhu, paradoxal, grădina nu este refugiu solitar: omul e mereu prezent, chiar dacă redus la o singură mână ieșită din trunchiul de bronz. „Recunosc că lângă cuptor mi se intensifică atitudinea față de procesul de creație”, spunea artistul într-un interviu din 2022, iar afirmația explică materialul pe care l-a ales ca semnătură: bronzul, care se taie, se sudează, se arde, se lasă atins de timp și de oxid, opus prelungirilor noastre digitale, cu suprafețe netede, luminoase, perfecte. Cunoașterea pe care titlul expoziției o amintește este câștigată prin efort, nu transferată instant, ca în lumea digitală.

Recunoașterea nu mai ține doar de prestigiul expozițional

La Mogoșoaia, unde expoziția s-a mutat în septembrie, în incinta Palatelor Brâncovenești, acest limbaj intră într-un dialog firesc cu locul însuși. Grădina de aici nu e decor, ci arhivă a timpului regăsit prin imersiune în natură: parcul englezesc și grădinile de inspirație italiană au fost refăcute, generație după generație, dar ceea ce păstrează memoria locului e creșterea însăși, vegetația care revine an de an. E ceea ce Gilles Clément numea „grădina în mișcare” (le jardin en mouvement): un spațiu în care grădinarul nu impune forma, ci însoțește creșterea, lucrând cât mai mult cu natura și cât mai puțin împotriva ei. Sculpturile lui Zhu, cu mâinile lor întinse spre materie, continuă exact acest gest: grădina ca loc în care trecutul nu e doar amintit, ci reconstruit cu minuție.

Această consecvență tematică și tehnică începe să se vadă și dincolo de expozițiile în galerii și târguri de artă: lucrările lui Zhu au ajuns, în ultimii ani, tot mai des în licitațiile de artă contemporană, semn că recunoașterea nu mai ține doar de prestigiul expozițional, ci și de piața secundară, unde artiștii tineri intră rar și rămân și mai rar. E un detaliu important pentru un artist născut în 1997: piața secundară nu premiază noutatea, ci consecvența, faptul că o lucrare, odată vândută, e căutată din nou. E o confirmare indirectă a ceea ce se vede deja în seriile recente ale artistului: un vocabular format, suficient de propriu încât să fie identificabil dincolo de contextul care l-a produs și suficient de stabil încât să reziste, la revânzare, testului impus de timp.

Rămâne întrebarea pe care titlul celei mai recente serii (și expoziții) o pune explicit și pe care fiecare etapă a acestui traseu o reformulează: ce înseamnă să crești, dacă nu ai trecut prin procesul de a modela, de a construi ceva cu propriile mâini? Zhu nu răspunde direct, ci prin acumulare, gest cu gest, serie cu serie, din 2019 până acum, când răspunsul devine el însuși vizibil, evident, ireductibil la un enunț. Richard Sennett descria, în The Craftsman (2008), meșteșugul ca pe un dialog continuu între mână și minte, în care a face este deja o formă de a gândi. Lucrările lui Zhu arată că acest dialog continuă: învățarea prin experiență n-a murit.