Războiul fără veac

Ceva ne reţine în aceste pagini scrise cu o mână prea sigură şi o limpezime a gândului neobişnuită la 18 ani, când, de obicei, vrei să spui mai mult decât poţi. Or, David îndrăzneşte să-şi spună poveştile istorice exact aşa cum le imaginează, fără să ezite, cu un fel de directeţe din alte timpuri. Impetuozitatea lui e irezistibilă, iar literatura îi cedează în acest ceas matinal. E un fapt atât de neobişnuit, încât ne rămâne să sperăm ca ea să nu-i fi cedat dintr-un capriciu, ci într-un moment de mare intuiţie, după ce a cunoscut toate cedările şi deziluziile de la început până în prezent, cum se spune.

Vasile POPOVICI

Mi-e frică de moarte. Adorno spunea că este o barbarie să mai scrii poezie după Auschwitz. Doar că mi-e frică să iau puşca şi să merg pe front. Oricum, sunt încredinţat că aş fi omorât în prima bătălie. Aşadar, am preferat să scriu această carte. Pentru că barbar e să rămâi indiferent în faţa suferinţei. Aproape la fel de barbar ca atunci când o provoci. Lacrimi, urlete şi rugăciuni se găsesc pe fiecare pagină din cuprinsul istoriei. Cu instrumentele ficţiunii, cartea încearcă să coboare pe urmele lor. Nu le găseşte începutul, iar pe parcurs ratează o majoritate covârşitoare. Găseşte doar câteva momente sângeroase, legate între ele printr-o suferinţă fără margini, care poate nu trebuia pusă în cuvinte. În acelaşi timp, nu e drept să fie uitată. Chiar dacă durerea sufletelor zdrobite de război e imposibil de cuprins în cinci nuvele. Dar, cu puterile ei limitate, literatura se cuvine să înfrunte barbaria, iar cine simte nevoia să-şi amintească ceva ce alţii par să uite, se cuvine s-o facă. Chiar dacă îl ascultă puţini şi chiar dacă, până la urmă, poate că e mai bine să pună mâna pe puşcă.
David SEKO