Orchestra π

Descriere

La o răsfoire superficială, cititorul ar putea să exclame: „Asta nu e poezie”! L-aş înţelege. Asta deoarece textele lui Călin Dănilă din cartea de faţă sunt lirice doar într-o mică măsură. Dar poezia nu înseamnă neapărat lirism. Este suficientă însă o parcurgere atentă a materialului prozastic pentru ca acele acordaje fine – realizate între secvenţe aparent eteroclite – să evidenţieze o conştiinţă poetică bine definită ce funcţionează ca o prismă care dispersează omogenitatea intrinsecă a lucrurilor.

Orchestra π e recuperarea unui univers interior şi a unei vieţi resimţite ca iraţionale. Este marele alibi pe care autorul ei îl are ca să nu participe la o viaţă comună şi aridă, ca să trăiască aşa cum o face personajul din cartea sa, un protagonist sinteză a multor altora. Călin Dănilă ştie că realitatea e cu totul altceva decât ceea ce ni se înfăţişează privirii. Din acest motiv e nevoie de o contra-privire, de una piezişă. Vocile din carte, sunetele „orchestrei” par atonale. Dar dodecafonia nu e un scop în sine. Este, poate, o cale neconvenţională şi derutantă de impunere a unei idei de o gravitate de-a dreptul tulburătoare: comedia – ultimul stadiu al tragediei.

Şerban AXINTE

Pauza dintre cuvintele pe care nu ţi le-am spus e-o gaură în care s-a prăbuşit soarele compasiunii. Nopţile cu Leontina sunt o gaură. Sunetul unei trompete trimis în Patagonia. Coordonatele acestui desfrâu sunt îmblânzite cu dulceaţă de cireşe amare, unt şi pâine prăjită. Absolutul e-o gaură. Timpul un hău. Efortul de a înţelege-i împroşcat din toate părţile de găuri.