Mihaela-Gențiana STĂNIȘOR

Philippe JACCOTTET, scriitor, critic literar și traducător, s-a născut în 1925 la Moudon în Elveția și a murit în 2021 la Grignan (Drôme). Descoperă poezia de foarte tânăr, la șaptesprezece ani, datorită lui Gustave Roud. La douăzeci de ani, îi întâlnește pe Francis Ponge și Henri Thomas.

Dintre numeroasele sale volume de poezie, reținem: Trois poèmes aux démons, précédés de Agitato, Porrentruy, Aux Portes de France, 1945; LʼEffraie et autres poésies, Gallimard, 1953; LʼIgnorant, Gallimard, 1958; LʼObscurité, Gallimard, 1961; La Semaison, Lausanne, Payot, 1963; Airs, Gallimard, 1967; Paysages avec figures absentes, Gallimard, 1970; À la lumière dʼhiver, Gallimard, 1977; La Semaison, Carnets 1954-1979, Gallimard, 1984; Cahier de verdure, Gallimard, 1990; Poésie, 1946–1967, Gallimard, 1971; Après beaucoup dʼannées, Gallimard, 1994; La Seconde Semaison: carnets 1980-1994, Gallimard, 1996; Observations et autres notes anciennes: 1947–1962, Gallimard, 1998; À travers un verger suivi de Les cormorans et de Beauregard, Gallimard, 2000; Carnets 1995-1998: la semaison III, Gallimard, 2001; Et, néanmoins: proses et poésies, Gallimard, 2001; Ce peu de bruits, Gallimard, 2008; La Clarté Notre-Dame, Gallimard, 2021; Le Dernier Livre de Madrigaux, Gallimard, 2021. În 2014, poeziile sale sunt publicate în prestigioasa colecție „Bibliothèque de la Pléiade”.

Philippe Jaccottet a avut și o activitate intensă de traducător. Dintre autorii transpuși în franceză îi amintim pe Homer, Goethe, Hölderlin, Leopardi, Musil, Rilke, Thomas Mann, Ungaretti, Cassola.

Prezentare, poeme alese și traduse de Mihaela-Gențiana STĂNIȘOR[1]

Mihaela-Gențiana STĂNIȘOR este lector la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și doctor în filologie al Universității din Craiova, cu o teză despre Cioran. Este codirector al revistei Alkemie și al seriei Cioran, archives paradoxales. Nouvelles approches critiques, publicate la editura pariziană Classiques Garnier. A publicat, între altele: Perspectives critiques sur la littérature française du XVIIe siècle (Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007), Les Cahiers de Cioran, lʼexil de lʼêtre et de lʼœuvre (Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2005), Întâlniri cu Cioran, vol. I și II (în colaborare cu Marin Diaconu, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2010 și 2011), La Moïeutique de Cioran. Lʼexpansion et la dissolution du moi dans lʼécriture (Paris, Classiques Garnier, 2018), Dicționar de termeni cioranieni (coautor, 2 vol., Timișoara, Editura Universității de Vest, Milano, Criterion Editrice, 2020), Les Papiers des passeurs. Traduire Lucian Blaga (codirector, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2022). Este traducătoarea în română a cărții Tentația nihilistă a lui Roland Jaccard (Timișoara, 2008) și a Maximelor lui Nicolas de Chamfort (Cluj-Napoca, 2015).

[1] Mulțumesc scriitorului Jean Marc Sourdillon, fin cunoscător al poeziei lui Philippe Jaccottet și colaborator la editarea operelor acestuia în prestigioasa colecție „Bibliothèque de la Pléiade”, pentru sprijinul oferit.

Din volumul Philippe Jaccottet, Lʼeffraie et autres poésies, Paris, Gallimard, 1953.

Lʼeffraie

 

La nuit est une grande cité endormie

où le vent souffle… Il est venu de loin jusquʼà

lʼasile de ce lit. Cʼest la minuit de juin.

Tu dors, on mʼa mené sur ces bords infinis,

le vent secoue le noisetier. Vient cet appel

qui se rapproche et se retire, on jurerait

une lueur fuyant à travers bois, ou bien

les ombres qui tournoient, dit-on, dans les enfers.

(Cet appel dans la nuit dʼété, combien de choses

jʼen pourrais dire, et de tes yeux…) Mais ce nʼest que

lʼoiseau nommé lʼeffraie, qui nous appelle au fond

de ces bois de banlieue. Et déjà notre odeur

est celle de la pourriture au petit jour,

déjà sous notre peau si chaude perce lʼos,

tandis que sombrent les étoiles au coin des rues.

*

Comme je suis un étranger dans notre vie,

je ne parle quʼà toi avec dʼétranges mots,

parce que tu seras peut-être ma patrie,

mon printemps, nid de paille et de pluie aux rameaux,

ma ruche dʼeau qui tremble à la pointe du jour,

ma naissante Douceur-dans-la-nuit… (Mais cʼest lʼheure

que les corps heureux sʼenfouissent dans leur amour

avec des cris de joie, et une fille pleure

dans la cour froide. Et toi? Tu nʼes pas dans la ville,

tu ne marches pas à la rencontre des nuits,

cʼest lʼheure où seul avec ces paroles faciles

je me souviens dʼune bouche réelle…) O fruits

mûrs, source des chemins dorés, jardins de lierre,

je ne parle quʼà toi, mon absente, ma terre…

Striga

 

Noaptea e o mare cetate adormită

în care suflă vântul… A venit de departe în

azilul acestui pat. E miezul nopții de iunie.

Tu dormi, eu am fost dus pe aceste țărmuri infinite,

vântul scutură alunul. Se aude această chemare

care se apropie și se îndepărtează, ai jura

că este o lumină fugind prin pădure sau

umbrele care se învârt, se zice, în iad.

(Această chemare în noaptea de vară, câte lucruri

aș putea spune despre ea și despre ochii tăi…) Dar nu-i decât

pasărea pe care o numim strigă, care ne cheamă în adâncurile

acestor păduri mărginașe. Și deja mirosul nostru

e cel al putregaiului în zori,

deja pielea noastră atât de caldă e străpunsă de os,

în timp ce apun stelele la colțul străzilor.

*

Întrucât sunt un străin în viața noastră,

nu-ți vorbesc decât ție cu stranii cuvinte,

pentru că vei fi, poate, patria mea,

primăvara mea, cuib de paie și de ploaie printre ramuri,

izvorul meu de apă dulce care freamătă în zori,

Născânda mea Zână a zorilor… (Dar este ora

în care trupurile fericite dispar în dragostea lor

cu strigăte de bucurie, și o fată plânge

în curtea rece. Și tu? Nu ești în oraș,

nu vii în întâmpinarea nopților,

e ora când singur cu aceste cuvinte simple

îmi amintesc de buze adevărate…) O, fructe

coapte, izvor de cărări aurii, grădini de iederă,

nu vorbesc decât cu tine, absenta mea, pământul meu…

Din volumul Philippe Jaccottet, LʼIgnorant. Poèmes 1952-1956, Paris, Gallimard, 1957

La voix

Qui chante là quand toute voix se tait? Qui chante

avec cette voix sourde et pure un si beau chant?

Serait-ce hors de la ville, à Robinson, dans un

jardin couvert de neige? Ou est-ce là tout près,

quelquʼun qui ne se doutait pas quʼon lʼécoutât?

Ne soyons pas impatients de le savoir

puisque le jour nʼest pas autrement précédé

par lʼinvisible oiseau. Mais faisons seulement

silence. Une voix monte, et comme un vent de mars

aux bois vieillis porte leur force, elle nous vient

sans larmes, souriant plutôt devant la mort.

Qui chantait là quand notre lampe sʼest éteinte?

Nul ne le sait. Mais seul peut entendre le cœur

qui ne cherche la possession ni la victoire.

Vocea

Cine cântă acolo când toate vocile tac? Cine cântă

cu acea voce stinsă și pură un cântec atât de frumos?

Ar putea fi în afara orașului, la Robinson, într-o

grădină acoperită de zăpadă? Sau este aici, în apropiere,

cineva care nu bănuia că e ascultat?

Să nu fim nerăbdători să știm

de vreme ce ziua nu este altfel vestită

de pasărea invizibilă. Doar să facem

liniște. O voce se ridică și, precum un vânt de martie

care dă putere pădurilor bătrâne, ajunge la noi

fără lacrimi, zâmbind mai degrabă în fața morții.

Cine cânta acolo când ni s-a stins lampa?

Nimeni nu știe. Dar numai inima

care nu caută nici posesie, nici victorie, poate auzi.

Lʼignorant

Plus je vieillis et plus je croîs en ignorance,

plus jʼai vécu, moins je possède et moins je règne.

Tout ce que jʼai, cʼest un espace tour à tour

enneigé ou brillant, mais jamais habité.

Où est le donateur, le guide, le gardien?

Je me tiens dans ma chambre et dʼabord je me tais

(le silence entre en serviteur mettre un peu dʼordre),

et jʼattends quʼun à un les mensonges sʼécartent:

que reste-t-il? que reste-t-il à ce mourant

qui lʼempêche si bien de mourir? Quelle force

le fait encore parler entre ses quatre murs?

Pourrais-je le savoir, moi lʼignare et lʼinquiet?

Mais je lʼentends vraiment qui parle, et sa parole

pénètre avec le jour, encore que bien vague:

„Comme le feu, lʼamour nʼétablit sa clarté

que sur la faute et la beauté des bois en cendres…”

Ignorantul

 

Cu cât îmbătrânesc, cu atât cred mai mult în ignoranță,

cu cât am trăit mai mult, cu atât posed mai puțin și stăpânesc mai puțin.

Tot ce am este un spațiu

când înzăpezit, când strălucitor, dar niciodată locuit.

Unde este donatorul, ghidul, gardianul?

Stau în camera mea și mai întâi tac

(tăcerea intră ca un servitor să facă puțină ordine),

și aștept ca minciunile să dispară una câte una:

ce mai rămâne? ce mai rămâne acestui muribund

care să-l oprească atât de bine să moară? Ce forță

îl mai face să vorbească între cei patru pereți ai săi?

Aș putea eu, ignorantul și neliniștitul, să știu?

Dar îl aud cu adevărat vorbind, iar cuvintele lui

pătrund o dată cu lumina, deși încă neclare:

„Precum focul, iubirea nu-și întemeiază claritatea

decât pe greșeală și pe frumusețea lemnelor ajunse cenușă…”

Blessure vue de loin

Ah! le monde est trop beau pour ce sang mal enveloppé

qui toujours cherche en lʼhomme le moment de sʼéchapper!

Celui qui souffre, son regard le brûle et il dit non,

il nʼest plus amoureux des mouvements de la lumière,

il se colle contre la terre, il ne sait plus son nom,

sa bouche qui dit non sʼenfonce horriblement en terre.

En moi sont rassemblés les chemins de la transparence,

nous nous rappellerons longtemps nos entretiens cachés,

mais il arrive aussi que soit suspecte la balance

et quand je penche, jʼentrevois le sol de sang taché.

Il est trop dʼor, il est trop dʼair dans ce brillant guêpier

pour celui qui sʼy penche habillé de mauvais papier.

Rană văzută de la distanță

Ah! lumea e prea frumoasă pentru acest sânge prost învelit

care caută mereu în om clipa ca să scape!

Pe cel care suferă, privirea îl arde și spune nu,

nu mai este îndrăgostit de mișcările luminii,

se lipește de pământ, nu-și mai știe numele,

gura lui care neagă se afundă oribil în pământ.

În mine se întâlnesc cărările transparenței,

ne vom aminti mult timp conversațiile noastre ascunse,

dar uneori balanța e dereglată

și când mă aplec, întrevăd pământul pătat de sânge.

Este prea mult aur, prea mult aer în acest strălucitor viespar

pentru cel care se apropie învelit în hârtie de ziar

Din volumul Philippe Jaccottet, Airs. Poèmes 1961-1964, Paris, Gallimard, 1967

Fin dʼhiver

Peu de chose, rien qui chasse

lʼeffroi de perdre lʼespace

est laissé à lʼâme errante

Mais peut-être, plus légère,

incertaine quʼelle dure,

est-elle celle qui chante

avec la voix la plus pure

les distances de la terre

*

Dans lʼherbe à lʼhiver survivant

ces ombres moins pesantes quʼelle,

des timides bois patients

sont la discrète, la fidèle,

lʼencore imperceptible mort

Toujours dans le jour tournant

ce vol autour de nos corps

Toujours dans le champ du jour

ces tombes dʼardoise bleue

Sfârșit de iarnă

Puțin, nimic care să alunge

frica de a pierde spațiul

este lăsat sufletului rătăcitor

Dar, poate, mai ușor,

nesigur dacă durează,

el este cel care cântă

cu cea mai pură voce

depărtările pământului

*

În iarba care a supraviețuit iernii,

aceste umbre, mai fragile decât ea,

ale timizilor copaci răbdători,

sunt discreta, fidela,

încă imperceptibila moarte.

Mereu în ziua fără asfințit,

acest zbor în jurul corpurilor noastre

Mereu în câmpul zilei,

aceste morminte de ardezie albastră.

Champ dʼoctobre

La parfaite douceur est figurée au loin

à la limite entre les montagnes et lʼair:

distance, longue étincelle

qui déchire, qui affine

*

Je garderai dans mon regard

comme une rougeur plutôt de couchant que dʼaube

qui est appel non pas au jour mais à la nuit

flamme qui se voudrait cachée par la nuit

Jʼaurai cette marque sur moi

de la nostalgie de la nuit

quand même la traverserais-je

avec une serpe de lait

*

Il y aura toujours dans mon œil cependant

une invisible rose de regret

comme quand au-dessus dʼun lac

a passé lʼombre dʼun oiseau

*

Et des nuages très haut dans lʼair bleu

qui sont des boucles de glace

la buée de la voix

que lʼon écoute à jamais tue

*

Accepter ne se peut

comprendre ne se peut

on ne peut pas vouloir accepter ni comprendre

On avance peu à peu

comme un colporteur

dʼune aube à lʼautre

Câmp de octombrie

Perfecta armonie se înfățișează în depărtare

La frontiera dintre munți și cer:

distanță, vastă strălucire

care brăzdează, care rafinează

*

Voi păstra în privire

un fel de roșeață a asfințitului mai degrabă decât a răsăritului

care e invocare nu a zilei ci a nopții

flacără ce ar vrea să fie ascunsă de noapte

Voi purta acest semn

al nostalgiei nopții

când aș traversa-o totuși

cu o seceră lucitoare

*

Totuși va exista întotdeauna în ochiul meu

un invizibil trandafir al regretului

ca și cum pe deasupra unui lac

a trecut umbra unei păsări

*

Și nori foarte sus în aerul albastru

ca niște bucle de gheață

aburul vocii

pe care o ascultăm pe veci tăcută

*

Să accepți nu se poate

să înțelegi nu se poate

nu putem dori nici să acceptăm nici să înțelegem

Avansăm câte puțin

ca un colportor

de la un răsărit la altul

Din volumul Philippe Jaccottet, Après beaucoup dʼannées, Paris, Gallimard, 1994

Notes nocturnes

Adossé, vermoulu,

à ce pilier à peine moins précaire,

jʼaimerais ne plus délivrer que des paroles

qui éparpillent les toits

(car même un toit de paille pèse trop

sʼil vous sépare du rucher nocturne).

Des paroles pareilles

aux actes des fleurs, bleus ou rouges,

à leur parfum.

Je ne veux plus des labyrinthes,

même pas dʼune porte:

juste un poteau dʼangle

et une brassée dʼair.

Déliés les pieds, délié lʼesprit,

libres, mains et regards:

alors, le deuil nocturne

est entamé par en bas.

Note nocturne

Mâncat de viermi, rezemat

de această coloană doar puțin mai precară,

mi-ar plăcea să nu rostesc decât cuvinte

care să împrăștie acoperișurile

(căci și un acoperiș de paie e prea greu

dacă vă desparte de stupul nocturn).

Cuvinte asemănătoare

faptelor florilor, albastre sau roșii,

parfumului lor.

Nu mai vreau labirinturi,

nici măcar o ușă:

doar un stâlp de colț

și o gură de aer proaspăt

Dezlegate picioarele, dezlegat spiritul,

libere, mâini și priviri:

atunci, doliul nocturn

începe de jos.