Cristina HERMEZIU

Împărțim tone de admirație și galaxii de ură. Rețelele de socializare sunt burdușite de like-uri și înroșite de emoticoane mânioase. Distribuim grație și dizgrație din vârful degetelor, impulsiv și compulsiv, cu iluzia că am stăpâni o parcelă din no man’s land-ul virtual, din moment ce o însămânțăm cu mărinimia like-urilor noastre.

M-am întrebat, nu o dată, de câte like-uri ne aducem aminte seara, a doua zi, peste o săptămână? Cui și de ce i-am dat like? Rețelele de socializare au oroare de vid și de neutru, peste această infra-lume în permanentă autogenerare domnește „economia atenției” și surescitarea. Dau like, deci exist. Sentimentul de consistență virtuală, identitatea numerică se coagulează doar dacă ești prezent, dacă ocupi terenul, dacă inervezi rețeaua, dacă stârnești și acumulezi emoticoane: contactul devine mai important decât conținutul. Nu ce anume și de ce ți-a plăcut contează, ci gesticulația admirativă în flux continuu. Nu ce anume și de ce te-a scos din minți e important, ci inflamarea în verdicte și invective epidermice și, mai ales, rostogolirea lor.

Premiul Nobel de literatură a aprins iar spiritele și a înroșit rețeaua. Câți dintre cei înnegurați de o mânie apocaliptică pentru că și în acest an s-a pariat pe numele său l-au și citit pe Mircea Cărtărescu? Și de ce, parcă mai mult ca niciodată, poliția like-urilor a făcut razii înfierându-i pe cei care l-au susținut? Această nevroză colectivă acută ascunde probabil în spate o carență: ne lipsește cultura admirației. Cultura admirației nu presupune lipsa spiritului critic ci însoțirea acestuia de onestitate intelectuală, curtoazie și căldură umană. Și are nevoie de timp și de spațiu dedicat, discursiv nu impulsiv, pentru ca încântarea intimă să fie transmisibilă celorlalți. Unde ar trebui predată, deprinsă, exersată retorica admirativă – ca reflex sănătos al unei societăți care își conștientizează și împărtășește cu voce tare modelele, valorile, șansa unor întâlniri admirabile?

*

Scriptor a ajuns la ultimul său număr dublu din an. Tributari riturilor de trecere, convenim cu seninătate că e momentul anual al recunoștinței, al împărtășirilor generoase. De aceea Dosarul e dedicat Întâlnirilor admirabile, care iau forma unor substanțiale convorbiri de colecție (cu Paul Barbăneagră și Andrei Pandrea, cu Ana Blandiana), dar și a evocărilor de figuri carismatice dispărute, înrâuritoare încă (Radu Cosașu, Mirel Cană, Carmen Steiciuc). Admirație legitimă e de găsit și în interviul ediției cu profesorul Bruno Mazzoni, traducător de literatură română în italiană, sau în profesiunea de credință a lui Steinar Lone, traducător de literatură română în norvegiană – ambii premiați, recunoscuți și aplaudați la scenă deschisă pentru că sunt ambasadori dedicați ai imaginarului literar românesc în lume. Apoi, generozitatea simplă cu care scriitorul Radu Andriescu ne primește în bucătăria sa și în laboratorul poeziei, la rubrica Portret Interior, este pe deplin admirabilă. Iar căldura și entuziasmul cu care Cristina Bogdan trece în revistă cărțile sale formatoare, începând cu primele amintiri de lectură și miraj, în grădina casei Lyggiei și a lui Gellu Naum de la Comana, sunt molipsitoare.

Admirația își cere necontenit expresia, altfel e o cochilie vidă. Atâta timp cât ne citim unii pe alții, ne judecăm cu textul în față, intrăm în universul personajelor și în jocul imaginației, atâta timp cât facem loc emoțiilor și ideilor care vin din lumile create de scriitori și artiști, atâta timp cât acest preaplin interior e îndreptat spre ceilalți, prin toate vocile sale Scriptor dă liber la admirație. Admir cu voce tare, deci exist.